Cerul meu de metan se acoperă cu încă o carte pe care vreau să o țin aproape de mine mereu. Este vorba despre debutul în poezie al Andradei Yunusoglu, kısmet: oasele noastre se vor descompune atât de frumos, CDPL, București, 2021. Am primit cartea de la autoare într-o zi care va rămâne specială, am luat cartea din plic și am petrecut o oră lecturând-o cu pauze scurte de privit norii și viața care se întâmpla în afara mea. Cele 75 de pagini de poeme sunt ca o ploaie, când rece, când caldă și pătrund mereu ca ultimul cuvânt de despărțire, până la os pe un ton melancolic „mi-ai zis că cel mai/ frumos loc din lume/ există/ și că vom ajunge/acolo.” (mamei mele, p.9)
Citim despre problemele cu care se confruntă o femeie în România, despre ura rasială, discriminare, misoginie și despre alienarea ca efect a tuturor celor enunțate mai sus. Se spun cuvinte frumoase, dar acțiunile sunt nocive.
Între ceea ce se spune și ceea ce se face, în acest spațiu nesecurizat se dau toate luptele, dualitatea naște sentimentul mortificării, al pierderii și al dezechilibrului. Viața devine deodată instabilă, copiii se scurg din pântec, toate construcțiile se surpă, cei hrăniți și ocrotiți mor sub presiunea unor voci și fapte fără speranța unui mâine: „(…) și ciobul cu care mi-am tăiat burta/ am vrut să te găsesc cu mâinile/ pline de smoală dar tu nu erai/ nici măcar aici/ când corpul meu e împotriva mea și/ moatea e un prieten vechi/ prezent în fiecare poză de familie/ îți zici că unii se nasc mai urâți de univers decât alții/ dar când sfoara se strânge în jurul mâinilor mele/ carnea îmi plesnește iar tu nu te uiți la mine” (30., p.47). Nu se văd ochii plânși, dar lacrimile se scurg și pare că niciodată nimeni nu poate lua durerea unei femei care trece prin experiențe de pierdere și doliu.
Scrisorile poematice sunt încărcate de o anumită înțelepciune, sunt poeme sanctificate. Au primit cu certitudine valența eternității, a tragediei de neuitat: „mamă/ mai e puțin/ și mă vor spânzura/ să știi că eu/ n-am făcut nimic/ din ce spun ei” (Taksim 77, p.53). Formele poeziei Andradei sunt cele ale poeziei contemporane, nu inovează în formă, inovează în frecvența emoțională pe care o setează ca prim plan, inovează ca tip de sensibilitate. Mama și Claudiu sunt personaje centrale în destinul care se configurează la orizontul foarte îndepărtat și numele feminine care par să constituie un grup de suport în tot peisajul patriarhal descris, un sistem care nu permite femeii să se exprime, să fie liberă, să fie egală cu celălalt, unde celălalt e întotdeauna un bărbat care se bucură de privilegii șiroaie.
Placheta kısmet: oasele noastre se vor descompune atât de frumos este împărțită în trei segmente With the purest intentions I plant my love in you; Artificial ghost with no perception; I’m your trophy, make my nose bleed, now you own me. Cel de-al treilea segment pare a fi și cel mai autentic, savuros, feminist, curajos și impactant iar celelalte două segmente par să constituie preambulul, sau treptele pentru acest vârf liric în care se pledează pentru „femeile astea care au fost înainte/ care au visat la un viitor” (40., p.65). Acuză insensibilitatea masculină, lipsa de tandrețe și egoismul sexual: „își imaginau bărbați/ care știu ce e ăla orgasmul la femei” (40., p.65).
Mereu cu pumnii strânși în bătălia sa, femeia ca June personajul creat de Margaret Atwood în The Handmaid’s Tale – Andrada acuză laudele pe care le aduce patriarhatul și care sunt condițiile cărora se supun femeile, aici nu mai există decât heteronormativitate, răzbunarea patriarhatului și acuza tuturor celorlalte orientări, când o femeie își maschează nevoile, dorințele, folosește cuvinte care plac, când adoptă comportamentul preferat al sistemului în care trăiește, și când pare că nu mai e nimic de făcut, alcătuiește un plan. Planurile sale s-ar putea să eșueze, nu și destinul, kısmet.
Coperta patru conține texte semnate de Medeea Iancu și Andrei Zbîrnea, recomandări potrivite cu ceea ce înseamnă cartea în țara sa natală. Pentru mine este o carte vitală pentru că într-o perioadă în care ne ascundem adevăratul tavan cu plăci de tavan fals, în cartea de față nu văd falset-uri, nu ascunzișuri, nu cenzură. Este un îndemn la brațe unite, la libertate, eliberare și adevăr, chiar dacă adevărul e crunt și nu există pentru cuvinte scut. Cartea asta te ajută să înțelegi de ce men power e doar un mit foarte avantajos pentru cei în cauză și că lumea nu s-a constituit cu prunci din burțile acestei puteri. Pledează ca Mary Wollstonecraft în A Vindication of The Rights of Woman „I plead for my sex, not for myself” pentru egalitatea de gen și abolirea mentalității că femeia este inferioară bărbatului, recurge la metoda contextualizării istorice, proteste și prezentul la fel de sălbatic precum trecutul. Nu este o simplă carte, este pentru oamenii cu inteligență rațională și emoțională, pentru cei mai sensibili și pentru cei duri, pentru cei care cer ca garant copii și cei care nu te vor salva niciodată de la moarte. Suntem „acolo unde corpul meu nu-i esențial” (16., p.31) dar există unul care face diferența, acel miracol „(…) tu singurul care crede în mine/ tu singurul care mă lasă să aleg (…) tu care mă accepți egală complet (…)” (lui Claudiu, p.75).
Mi-am văzut viitorul scris în kısmet: oasele noastre se vor descompune atât de frumos, dar și cine am fost până acum. Am plâns foarte mult, apoi a plouat 7 zile la rând, ceva s-a schimbat: „(…) întreabă-mă acum cine sunt//cine sunt eu cine sunt/ acum sunt în sfârșit liberă” (33., p.50).
kısmet: oasele noastre se vor descompune atât de frumos, aici!
