Skip to main content
Spread the love

Când, tot așa, mă înecam de dor, bântuiam pe străzile din Târgu Mureș și am ajuns la magazinul de art chestii vizavi de Liceul de Artă, am intrat, am dat 3 ture, citit etichete, ce e asta, ce e aia? Da, și tot așa am ajuns la acuarele, pensule, bloc de desen. Am luat din alea profi, ca pentru pictori, n-am mare talent, tata știu că are, cum tata și scrie poeme, dar nu le mai scrie, și nu știu de ce. Cu gândul la tata și la copilul meu, mi-am dat voie să pictez fără talent, terapeutic. M-am dus acasă, în casa mea goală din Târgu Mureș, am intrat și m-am înconjurat de frumos, am pus câteva tablouri în jurul meu și ilustrația primită de la Andreea, am ținut mult timp pe masă ilustrația ei care îmi ocrotea sufletul, de tot ce nu reușesc să uit.

Mi-am făcut un 3 în 1 și m-am gândit, hmmm, oare acum ce să desenez? Țineam cana plină de 3 în 1 în mână. Vin la masă cu cana și-mi spun: hmmm, da, asta e, uite aburii, aburii ăștia, ca aburii respirației mele iarna la Petroșani, când ningea și curgea bucuria din pleoapele mele spre inima mea până pe crestele munților și iar înapoi în fața blocului. Și acum sunt femeie, dar tot visătoare ca o copilă, tot cu ochii de fulgi de nea și genele de cristal, a (my) dreamy girl, cum îmi zicea Taras în apartamentul lui din Lviv, când reușeam să stau 10 minute în bucătărie și să privesc apusul de la etajul 8.

Și m-am îmbrăcat într-o rochie de cer și am coborât stelele pe rochia mea, plete de Rapunzel, o cană mare, magică pe care o port prin lume și din care ajung la cer aburii sufletului meu hălăduind pe pământ. Mamă, să nu-mi ștergi lacrimile, Renata să nu-mi spui să nu mai plâng, am sunat-o pe Renata și am plâns atât de mult. Dacă-mi amintesc mă umplu de emoție și acum. De ziua mea nu vreau nimic, de ziua mea du-mă la el, adu-l pe el. Cana mea plină, cana mea aburind înspre inima lui în care închide toate buchetele de flori, zâmbetul, mângâierea noaptea, în miezul nopții strâng perna în brațe, sărut perna, pictez perna, imaginea asta, zeci de buchete de trandafiri și-mi curge sângele din spini, cum curge sângele lui alb în brațele nopții. Grădini plutind în acvariul orașului. Lumini aprinse, mă ridic pe pervaz, vecinii mei dorm.

Pictez o Gabriela tânără și frumoasă, o domniță pe calea sa, făcându-și cale prin zăpada înaltă, udându-și poalele rochiei, purtând cana de cafea înainte și doar înainte, nu privind înapoi la tristețe, nu amintindu-și de ce a fost rău, de ce a durut, ducând o cană de cafea la el. Să mi-l dăruiască cerul, să mi-l apropie stelele, să mi-l aducă în cale cel ce ne știe chemarea, să mi-l facă dar Crăciunul, să nu mi-l dea numai cât ai gusta un măr, să nu mi-l dea numai cât o baie în petale. Și așa s-a născut al doilea desen, cum ar fi Gabriela mireasă? Cu el nu mi-a repugnat gândul, cu el nu mi-a displăcut închiderea, cu el nu m-am întors. Gabriela în rochie albă clasică, precum o mireasă frumoasă dintr-o fotografie de demult. Gabriela cu părul lung, gri, coroniță din rămurele de salcie, buchețel de flori de lavandă, mănuși lungi albe de catifea. Poți să-mi împlinești visul, sau poți să te păcălești și să te minți. Așa îl vreau i-am zis Renatei, așa îl vreau, pentru totdeauna. Cum îmi spunea el la mine în apartament „nu fi prostuță!”. Uite și tu ce buze are mireasa din desen!

Aș fi vrut să scriu altceva azi, dar a fost să fie tot o amintire. Aș fi vrut să scriu ceva care să fie doar despre mine. Eu în două ipostaze desenată, și una în care n-am crezut niciodată. Vei ține între degete rochia mea albă? Ca mii de șerpi încolăcindu-se, loial mie. 

 


Spread the love