Romanul lui Jessie Burton, Confesiunea, traducere din engleză și note de Iulia Gorzo, Humanitas, 2021, este romanul care normalizează poliamoria, bisexualitatea, relațiile lgbtq și care ne oferă șansa să vedem evoluând figuri unice: Rose, Connie, Elise, Matt, Claire, Barbara, Deborah, Joe, Kelly, Shara, Eric, Rebecca, Yolanda șamd. Dansăm de-a lungul a 389 de pagini un dans contemporan controversat, în care privim dansatori în voaluri roșii sau întunecate, când în L.A., când în Malibu, Londra, sau Mexico City.
Acțiunea are loc între fatidicii ani 1982, 2017 și 2018, iar narațiunea segmentată pe două planuri temporale și spațiale ne permite să observăm filmic evoluția personajelor Elise Morceau, Matt și Constance Holden (Connie), dar și a altor personaje episodice. Intriga nu întârzie să se facă remarcată: într-o zi o tânără mamă și soție pe nume Elise Morceau dispare lăsând în urma ei o traumă de neacoperit. Confesiunea lui Rose ne face să înțelegem ce simte un copil abandonat: „Aveam paisprezece ani când am omorât-o pe mama. Până atunci o ținusem numai în culise, unde făcea lucruri mai interesante decât mamele celorlalți, așteptând doar un semn de la mine ca să intre în viața mea. Dar niciodată nu era gata, n-a apărut.” (p.22)
Ceea ce m-a atras la Confesiunea lui Jessie Burton, poate ar fi bine să spun, e nonconformismul și că mă așteptam la un final trist, dar Jessie se dovedește a fi o constructivistă și nu a permis dramei să meargă până la capăt, ci a condus povestea lui Rose pe un drum al recuperării, al iertării, al înțelegerii, al vindecării. Connie a jucat un rol important și în viața lui Rose și datorită acesteia și-a clarificat ideile vizavi de relația ei cu Joe. O relație deja toxică împovărată de incapacitatea bărbatului de a realiza cum după 9 ani de relație se spulberă emoții importante, se macină iubirea dintre ei. De observat cum același lucru se întâmplă și în relația lui Matt cu Elise. După nașterea fetei, Matt nu știe exact cum să se comporte, motiv pentru care tânăra mamă intră în depresie postpartum. O sarcină nedorită, care se lasă cu efecte nocive asupra mamei Elise, pe termen lung, și care îi dă viața peste cap. Toți par să o sfătuiască, să vrea să o ajute, dar nimeni nu îi dă fie și un mic răgaz de a sta singură cu ea însăși. Rose rămâne însărcinată cu copilul lui Joe, dar decide să avorteze. Nu vrea să crească un copil nedorit, fără dragoste, fără un tată alături. „Bineînțeles că există întotdeauna și femei care nu simt că le fuge pământul de sub picioare, pentru care o sarcină nedorită e o situație surmontabilă, fie că o duci la termen, fie că nu. Pentru ele, e o diferență enormă între a fi o femelă gravidă și a deveni mamă. Ele nu sunt roabele biologiei nedorite. Nu lasă pe nimeni să le sucească mințile în direcții pe care nu le vor. (…) După avort am petrecut două zile acasă la Connie, (…). Simțeam că-mi aparțin din nou.” (p.378). Diferența specifică dintre cele două femei Elise și Rose, care la un moment dat în viață obțin o sarcină nedorită, constă într-o chestiune de alegere. Și există viață și după avort, ceva la care Elise și probabil multe femei ca Elise nu au putut să conceapă și de unde înțelegem gradul de emancipare feminină de la o generație la alta. Rose își revendică autonomia propriului corp, nici măcar nu-i spune lui Joe despre sarcină. Nu se simte obligată să îl informeze vizavi de ceea ce se întâmplă în corpul ei. În schimb, se înconjoară de femei. Connie, Deborah, Kelly.
Când s-au întâlnit, Connie avea 36 de ani, iar Elise, 20. În Hampstead Head ca din întâmplare, printr-o intervenție aparent divină cele două s-au intersectat și curtat reciproc mutual. Connie este scriitoare, Elise se prezintă astfel: „Lucrez la o cafenea din Pimlico. Se numește Seedling. Și ca plasatoare la Teatrul Național. Și sunt model la RCA.” (p.12). Elise nu mai avusese relații cu femei, dar începe o relație cu Connie. Ce devine Elise în timpul relației cu Connie? Ce lume descoperă? Cum se împacă cu faptul că Connie dedică mult timp scrisului? Cred că sunt întrebări care descifrează cât de dificil este să ai o relație cu cineva care scrie dacă nu ești scriitor.
Îmi place că Jessie Burton scrie atât de bine încât nu simți să lași cartea din mână. Am purtat cartea cu mine, așa cum fac cu cele mai bune cărți care mă captivează, și am descoperit problemele personale ale unor personaje alături de care am suferit, am plâns și am râs și am empatizat acolo unde am traversat aceleași momente, m-am identificat. Cu cine? Cu fiecare femeie în parte. Cu Kelly în perioada ei de graviditate. Cu Barbara (divorțată de 4 ori) când m-am separat. Cu Elise la depresia postpartum. Cu Connie pentru că scrie. Cu Rose pentru că a înțeles totul despre autonomia propriului său corp. Așadar o carte feministă pe care nu o poți rata, pentru că e o carte care te face să uiți exterioritatea, te acaparează, te țintuiește pe paginile ei și te invită la o cafea și o discuție despre destinul tău.
Confesiunea, aici!
