Livia Roșca, Ruj pe icoane, CDPL, 2022
Am purtat cartea Liviei Roșca, Ruj pe icoane, am pozat-o prin micuțul orășel, m-am înviorat și mângâiat în zilele grele cu ideea că asta este viața, că poate uneori norii trebuie tăiați de poeme ca apoi să-și găsească locul pe cer, au fost multe zile ploioase, am ajuns la Târnavă, am ținut cartea deasupra râului pe pod. M-am reapropiat de mine, de propria spiritualitate și chiar dacă pe icoane nu era ruj, am știut că multe femei nefericite au trecut pe acolo, doar ca să spună o poveste, atâtea povești dintre miile de povești din care mi-a fost dat să învăț. Livia își scrie povestea ca pe ultimul strigăt, o poveste sfâșietoare care te face să-ți spui: dar ce-i cumințenia la care am ajuns? Ce-i supunerea? Premiile pentru a deveni altceva decât sunt mă interesează? Livia pune problema trecerii femeii prin etape dificile, epuizante, supunerea este epuizantă, a deveni invizibilă devine epuizant.
Livia Roșca debutează cu volumul de poeme Ruj pe icoane la CR, 2006. După 16 ani reeditează cartea de debut la Casa de pariuri literare, în colecția ediții sonore| în lectura autoarei, anul acesta ( 2022) cu o ilustrație pe coperta 1 de Andreea Molocea, un eveniment așteptat și totodată ambițios. Citim o carte despre viața unei tinere de 20 de ani în texte presărate cu aventură, exuberanță, entuziasm, dragoste și sacrificiu.
Ruj pe icoane, titlul volumului este o expresie care denotă nonconformism, abatere de la normele religioase. Este începutul emancipării femeii în economia destinului protagonistei. Ce se ascunde de fapt după rujul perfect? „am așteptat să-mi treacă ciclul/ să pot intra în biserică/ e liber acolo unde/ ar trebui să fie bărbații/ mai mult de asta m-am așezat în dreapta// sfinții pictați se rotesc de jur împrejur/ și eu amețesc/ până la icoane pășesc în gol/ sărut pe rând lemnul lor umed/ aprind pentru mama o lumânare/ galbenă/ ca niște degete de fumător// în frunte în burtă/ în stânga și-n dreapta/ îmi înfig până doare unghiile lungi/ mă legăn pe niște pași împiedicați/ spre lume/ strada se îngustează/ în urma mea/ doar ruj pe icoane” (am așteptat să-mi treacă ciclul, p. 57).
Împărțită în trei segmente lirice: Ferma cu 300 de hectare; Erau doar fetele în cameră; Ruj pe icoane, cartea în varianta reeditată conține 77 de pagini de poeme. Reciclează stări și evenimente ale familiei, există o variantă a copilăriei expusă într-o manieră de tip flashback. Intuiția este cheia exactă a acestor poeme. De o naturalețe și dezinvoltură lirică, debutul Liviei Roșca este un monument care trece testul timpului. Poemele filmice Camera cu diafilme; Pentru că nu eram prima dată aici; Sub stratul gros de păpuși e mama hipnotizează cititorul, îl introduce într-o lume cu care se identifică. Umbrele cad din pagini pe pereții din casă, străduința mamei de a rămâne în viață transcede orice formă de adevăr, apoi „tăcerea înghețată a rochițelor mele” (Sub stratul gros de păpuși e mama, p.23).
Se plânge la botez, naștere de copii, se încremenește în pat și se numește dragoste încremenirea și dacă nu ești atent, textele te păcălesc, aici există răni, există suferință, există ceva sau cineva de care personajelor tot timpul le e dor. Acum știu că dacă am umblat prin oraș, nu am fost singură, ci alături de mine a fost o familie sensibilă, emoționantă, și când vrei să rostești un cuvânt despre această familie îți vine în piept o stare care te lasă fără aer. Iau cartea și mai zăbovesc pe pod. Îmi dă soare ca vara, deși eu am nimerit în mijlocul unei ploi eterne „despre dragoste e vorba aici” (În patul mic, p. 77).
Ruj pe icoane, aici!
