Livia Roșca, 1+1>2, CDPL, 2022
Îmi plac poemele din cartea 1+1>2 (ca să încep și eu ușor clișeic cum am văzut că-i trend-ul de blog și nu doar) sunt scrise într-un limbaj metaforic, nu ascuns, ci numai atât cât să descopere adevăratele probleme de zi cu zi ale unui mariaj (hai să pice primul paragraf, e ok)
Scene de mariaj am mai putea numi această provocare literară. Necesită mult curaj să asumi că perfecțiunea este o aparență și tocmai demontarea ideii de „familie perfectă” este scopul îmbinării poemelor din cele 50 de pagini. Este, de fapt, o continuare a volumului de debut Ruj pe icoane. Tema familiei din nou explorată, curge firesc, ca dintr-un sâmbure autenticist, odată cu poemele despre rolul de mamă, relațiile de familie, năzdrăvăniile copiilor, femeia întrupată dincolo de limbaj, anxietatea care se strecoară în Universul căsniciei, cireașa de pe tortul domestic: despărțirea ca tutorial, (vezi poemul filmic, Până la urmă, p. 22).
Livia Roșca în 2016 a publicat volumul de poeme 1+1>2 la editura Charmides, în 2022 reeditează același volum la editura Casa de pariuri literare cu o ilustrație pe coperta 1 semnată de talentata ilustratoare Andreea Molocea. 1+1>2 a primit deja numeroase cronici favorabile, eu trec pe aici să spun că am citit cartea de două ori, prima dată n-am înțeles sensibilitatea poemelor, când minimaliste și concentrate, când aluvionare și diluate. Citisem cartea într-un stadiu avansat de oboseală și sictir. Probabil ca pe un colac de salvare într-un ocean nesfârșit. Și am ajuns să mă împrietenesc cu scriitura Liviei Roșca abia la a doua lectură, dar asta mi s-a întâmplat și cu Ruj pe icoane și în cele din urmă mi-am acceptat vina că așa, tabietar citesc eu poezia Liviei Roșca.
Substratul psihologic pregnant al acestor poeme ne conduce înspre versuri curative despre panică, anxietate, Anticiparea și proiecția (p.30), (…), închipuiri tenebroase, alienarea ca formă de existență devine un aliat al cutremurelor psihice în lanț: „O metropolă a panicii/ e rezultatul acestei/ efervescente/ elaborate/ activități cerebrale/ ce arhitect exersat/ ce construcție/ luminată ca Tokio!/ tu creierul meu/ ți-ai dovedit măiestria/ fă tabula rasa/ fii simplu/ eficient/ de nădejde!” (O metropolă a panicii, p.23).
Lecția cea mai mare și cea mai importantă pe care ne-o transmite, în cele din urmă, bagajul de poeme pe care îl citim sorbind cappuccino amar, este cea despre supunere, sau măcar o senzație despre ce înseamnă a crede că un altul are mai multă putere politică și fizică decât tine: „E un joc al perspectivelor/ un mers de fachir pe scoicile plajei/ oare ce vezi/ când vin înspre tine/ cu mânuțele copiilor fremătând în palme/ îți place să-mi zici că-s/ „O femeie/ de două ori mai frumoasă”/ sau poate vezi/ un al treilea copil/ mai bine dresat/ zâmbind în cătușe?” (E un joc al perspectivelor, p.34)
Este o carte pe care recomand să o citiți de două ori, o dată dimineața și o dată seara și apoi repetați, este un exercițiu de menținere a unui psihic treaz, atent, aici se proclamă vulnerabilitatea, este una dintre cele mai frumoase vulnerabilități posibile, (deși m-a speriat inițial titlul cât se poate de matematic).
1+1>2, aici!
