Skip to main content
Spread the love

Ismail Kadare, Păpușa, Traducere de Marius Dobrescu, Colecția Raftul Denisei, Humanitas, 2018

Romanul autobiografic Păpușa, este în sine un sipet al amintirilor aduse la suprafață, nu o idealizare a vieții trecute, dar un zgomot de fundal perceput ca o izbândă a vieții trăite pe muchia cuțitului. Atunci când mama se află pe patul de moarte, poate că nu este, și nu poate fi pentru un copil (indiferent de vârstă) durere mai mare. Romanul debutează cu o secvență care ilustrează finalul vieții mamei: „Am luat, împreună cu Helena primul avion de la Paris, cu speranța că o vom mai găsi în viață. Am găsit-o în viață, dar inconștientă. Era în comă, în apartamentul mătușii mele de pe strada Qemal Stafa, unde o duseseră cu câteva săptămâni înainte, pentru a o putea îngriji mai bine.” (p.5)

La Gjirokastra în Albania are loc o nuntă. O copilă urmează să se cunune cu un bărbat pe care l-a văzut numai o singură dată de la fereastră. „Fotografia casei în care avea să ajungă i-o adusese într-o zi un văr îndepărtat împreună cu bârfele care circulau în jurul ei.” (p. 19) Nimic n-avea cum să meargă prost, nu-i așa? Căci ce ai avea să-i reproșezi unei tinere naive, pure, sincere, așteptând ziua în care va intra în casa soțului ei și imaginându-și probabil tot ceea ce fetele necăsătorite visează: dragostea, ocrotirea, binele, frumosul, adevărul.

Păpușa, cum o numește Ismail Kadare, fiul său, este portretizată fizic și moral, ea este personajul principal al acestei cărți, jurnalul despre mama scriitorului Portretul mamei din punctul de vedere al fiului care trăiește în casa părinților și vede relația dintre membrii familiei. Sunt descrise tradițiile de nuntă, casa, și se cade asupra emoționalității femeii-mamă și soție. Căci ea pare să fie, pentru binele întregii familii încasatoarea absolută. Trăind în casa socrilor ei, era de la sine înțeles că zilnic va avea numai necazuri și că toate oalele se vor sparge în capul ei.

În extrasul din Le Journal du dimanche a lui Bernard Pivot pe coperta 4, aflăm câteva detalii remarcabile: „o carte autobiografică, sinceră, duioasă, iar personajul în jurul căruia se circumscrie această construcție barocă, fină și lunecoasă ca mătasea, nu e altcineva decât Hatidje Dobi, mama scriitorului.”.

Simbolistica poreclei Păpușa, o regăsim într-o comparație extrem de sugestivă: „Incredibil cât de ușoară e! Parcă ar fi de hârtie. Ca o păpușă de hârtie.” (pp. 5-6) Probabil cel mai feminist portret durabil, care deslușește tainele unei femei înstrăinată și străină, a nimănui și totuși a tuturor, când se trage de ea pentru bunul mers al familiei, care or fi fost visurile, speranțele ei? Care or fi fost așteptările ei? Ce ar fi avut ea de zis și a tăcut pentru că oricum ea nu s-ar fi auzit între vocile tuturor oamenilor mult mai importanți decât ea. Devalorizată, veșnic contestată, urmărită cu privirea, în stare de alertă, așa își trăiește viața Hatidje Dobi, mama scriitorului. O păpușă pe sfori, o unealtă de perpetuat familia. Câte drepturi avea ea? Avea vreun drept? Nu. Și tocmai pe ea o compătimește cel mai mult fiul ei, e o mântuitoare all in. Caracterul justițiar al romanului, dacă era gândit așa, și-a îndeplinit menirea. Dacă aș fi avut-o aproape pe Păpușa, nu știu ce i-aș fi spus, sau nu știu dacă vreun cuvânt oricât de apreciativ la adresa ei, ar fi putut să-i pună un zâmbet pe chip, dar probabil că aș fi putut să-i întind un buchet de lăcrămioare roșii și să o scot din casă la un cappuccino într-un local din Albania ca și cum mâine nici nu ar fi.

 

Păpușa, aici!

 

 


Spread the love