Skip to main content
Spread the love

De la Bell Hooks, Chimamanda Ngozi Adichie și Clarissa Pinkola Estés noi am învățat că experiențele femeilor sunt atât de diferite de ale bărbaților, și că unele dintre ele nu pot fi accesate de bărbați. Despre aceste experiențe scrie în România atât de profund Ioana Nicolaie.

Am aflat din corespondența personală a cuplului regal Carol I și Regina Elisabeta că Regina Elisabeta (Carmen Sylva) scria cărți, iar banii din vânzări îi dona caselor de copii. Tot în spiritul acestui model caritabil, și scriitoarea Ioana Nicolaie scrie literatură pentru copii, dar și pentru adulți deopotrivă, a fondat și administrează Biblioteca Melior, conduce ea însăși sute de kilometri, cară coletele pline cu cărți și populează biblioteci ale școlilor din zone defavorizate, pe culmi și munți. Își donează propriile premii în acest scop nobil și le transformă în hrană intelectuală pentru copii, organizează ateliere cu copiii, se transformă în personajele cărților sale, și le citește.

De mai multe zile, pe întuneric, sau lumină, când prind câteva momente de repaos, încerc să profit, și să scriu o recenzie. Recenzia aceasta se scrie cel mai greu. Asta dacă ai citit cumva și eseul Marea literatură a abuzului unde este acuzată direct autoarea pentru scrierea cărții Cartea Reghinei: „De ce ar scrie cineva în 2019 o carte care reproduce practicile literar-patriarhale? Cum poate fi imaginea unei femei lipsită de drepturi, căreia i se fură drepturile, care este redusă la tăcere din prima clipă, („ești proastă ca o vaca, taci”), căreia nu i se arată respect, al cărei unic rol și rost este declarat a fi reproducerea, să fie mama universală? Dacă Reghina este mama universală? Creatorul, divinitatea este tatăl universal?”, un extras din articolul semnat de Medeea Iancu. Cartea Reghinei vrea să scoată la suprafață drama unei epoci, și nu să încurajeze abuzurile. Tetralogia Ioanei Nicolaie: Pelinul negru, Cartea Reghinei, Tot înainte și Miezul inimii cuprinde mărturii ale perioadei comuniste despre cum politicul schimbă personalul, cum drepturile femeilor sunt cele pe care statul le impune. Cel mai recent roman, Miezul inimii, nu face decât să vină către prezent și să ilustreze drepturile femeilor după perioada comunistă și nostalgiile copilului devenit adult, plecat de acasă. Nu putem avea romane utopice, dacă realitatea românească nu este utopică, nu putem vorbi despre femei emancipate dacă bunicile noastre nu știau să se iscălească, iar mamele noastre au trăit așa cum noi nu putem concepe astăzi, e ușor să judeci literatura dintr-un unghi al neînțelegerii contextului în care femeile trăiau în perioada comunistă. Niciodată nu putem judeca o carte fără a o încadra în contextul istoric și regional. Nu avem aceleași drepturi, libertăți și egalități, pe înțelesul tuturor, despre asta este literatura Ioanei Nicolaie. Pledează pentru drepturile femeilor prin intermediul poveștilor și experiențelor personajelor sale.

A o acuza pe Ioana Nicolaie pentru literatura sa, literatură care vorbește pe șleau despre problemele femeilor, despre maltratare, despre cum nu ai scăpare, înseamnă a acuza toate femeile care au vorbit vreodată în scrierile lor prin intermediul personajelor, despre torturile la care au fost supuse femeile. Înseamnă că și Margaret Atwood ar fi inclusă în această listă pentru scrierea romanului Povestea Slujitoarei, sau Souad pentru Arsă de vie, ș.a.m.d. Și probabil că (pot doar presupune) înțelegerea aceasta pornind de la articolul Marea literatură a abuzului (abia punerea la zid a unei cărți scrise de o femeie e un act patriarhal și injust) a contribuit la excluderea unei cărți monumentale, cum este Cartea Reghinei, de la premiile dedicate cărților scrise de femei, singurele din România. În schimb, nu-i nimic, cartea a obținut toate premiile literare din România, și pe bună dreptate.

Cu ani în urmă, am văzut-o la televizor într-o emisiune culturală. Atunci vorbea cu pasiune despre romanul O pasăre pe sârmă. Aveam să aflu că se numește Ioana Nicolaie și că scrie cărți. Câțiva ani mai târziu, nu numai că am avut șansa să o cunosc personal, dar cărțile noastre au fost împreună nominalizate la Premiile Sofia Nădejde, Bac-Fest și am fost împreună invitate în cadrul aceluiași festival internațional de literatură Authors’ Reading Month, acolo nu ni se-au intersectat traseele, pentru că eu am fost în Lviv (Ucraina) pe când literatura sa traversa alte țări. Întâi citisem antologia de poeme, Lomografii, apoi am citit romanul Cerul din burtă și apoi am așteptat să apară fiecare carte a sa. O urmăresc cu tenacitatea cu care urmăresc romanele Isabelei Allende, sau jurnalele lui Anaïs Nin, romanele Simonei Poclid, sau pe cele ale Corinei Sabău.

Deși n-a anunțat că va fi o tetralogie, asemeni Elenei Ferrante, Ioana Nicolaie scrie povestea unei deveniri. Tetralogia compusă din romanele: Pelinul negru (Humanitas, 2017), Cartea Reghinei (Humanitas, 2019), Tot înainte (Humanitas, 2021), Miezul inimii (Humanitas, 2022), este cu siguranță capodopera incontestabilă a acestei prozatoare preocupată de explorarea suferinței umane într-o manieră plină de compasiune. Scrisul devine poetic, luxuriant, evenimențial, frapant, melancolic. Adevărată și sinceră este scriitura din Miezul inimii.

S-a spus că s-a inspirat de la Marin Preda și Liviu Rebreanu și că a urmat o formulă sigură de scriere în proză. Și în unele locuri nu s-a dezis de aceste comentarii, autoarea a chiar afirmat că s-a inspirat din scrierile romanelor dinaintea sa, acesta fiindu-i un avantaj narativ. Inteligent construite și adaptate biografiei, toate cele patru romane din tetralogie alcătuiesc un puzzle care urmărește conturarea poveștii familiei Reghinei și a celor doisprezece copii ai săi. Nu este o scriitură care să urmărească devenirea personajelor sub aceeași identitate, ci una care haosează identitățile personajelor până la diluarea punctului de referință. În Miezul inimii narațiunea ajunge în prezentul vocii auctoriale. O voce, care de data aceasta, nu se mai dezice de sine însăși, ci dimpotrivă, se autoexplorează ca personalitate și ca destin. Ce ar fi fost dacă nu ar fi fost scriitoare? Ce s-a întâmplat când a devenit mama? Cât de obositor a fost? Va mai fi vreodată scriitoare? La astfel de întrebări răspunde o parte a romanului-jurnal. De la mama Reghina, la mama Ioana, nu este decât o viață strecurată printre rândurile de proză: „Locuiam pe atunci în centrul Bucureștiului, la doi pași de parcurile centrale, adevărate axis mundi, căci aveam copil mic care trebuia scos afară de cel puțin două ori pe zi. De la etajul șapte, coboram cu greutate căruciorul, ținându-l doar cu un braț, căci în celălalt îl purtam pe micuț (…) făceam mecanic doar câteva lucruri: trezit din trei în trei ore noaptea, hrănit și liniștit copilul, gătit, făcut curățenie, mers la cumpărături, trezit din trei în trei ore, sterilizat biberoane, tresărit tot mai des, cu o spaimă ivită în mine și crescând de la o zi la alta.” (p. 79)

Lumea rurală fuzionează cu lumea urbană, de acum, prin intermediul copiilor familiei Reghinei care încep să se desprindă ca niște frunze de pe ramuri toamna și zboară departe de copacul-mamă ghidați de vânt. Citim scene ca niște picturi, și-n aceste picturi vizualizăm ograda părintească, lipsurile, apoi plecarea copiilor la București. Copilul Ioana obține niște bani din banii de „mamă eroină” ai mamei sale. Și după fierbinți rugăciuni ajunge la București cu ocazia unei excursii organizate de școală. Rămâne dezamăgită că mare lucru nu reușește să vadă în toată excursia, dar ani mai târziu se întoarce pentru facultate.

Biografismul salvează din aparențe și relevă adevăruri feminine, greutățile unei femei-mamă-soție-scriitoare. Prin învăluire se ajunge la viața de adult a Ioanei. Copilul este de acum altcineva. Dacă în Pelinul negru, Cartea Reghinei și Tot înainte era nevoită să se supună regulilor și neajunsurilor, în viața sa de adult, vedem, conform anumitor pasaje, că încearcă să fie în controlul propriei vieți și să admită că în drumul acestei autonomii vor sta și provocări. Miezul inimii este și despre rețete, și surprinzător este că vocea autoarei te surprinde în timpul lecturii cu intervenții ca niște reclame, vine ca un povestitor să scurteze drumul lung al narațiunii, ca să explicăm tehnic, există aici povestire în povestire, sau povestire în ramă, dacă ar fi să o numim didactic. 25 de capitole alcătuiesc romanul, exact 164 de pagini, numim titlurile capitolelor în ordinea în care sunt așezate în carte: Sub ciocan; Cartea; Pături, laște sâlvăiță; Coada; Sugativa pentru amărăciune; Un plugușor; O zi perfectă pentru Ateneu; Menghina; Ușa; Când mă atingi; Autograful; Marea de pe bloc; Geaca; Ai toată viața înainte; Pasagerul din dreapta; A doua umbră; Aceleași e o păcăleală; Brățara; Cerșetorul de cafea; O lansare de pomină; Scrisoarea; Masca; Lampyris noctiluca; Mama urlă; Lacrima. 

În Saga familiei lui Damian și a Reghinei intră detalii domestice, dar domesticul nu implică tandrețe, implică multă muncă, automatisme, spaima, nesiguranța, vulnerabilitatea, dar nu și tandrețea. Nu avem descrise pasaje de tandrețe, sau alte urme de iubire. Un salt se întâmplă în Miezul inimii în capitolul Când mă atingi: „Noaptea e un fermoar stricat, trenul îl prinde între șine și roți. Nu-l spulberă, nu e loc, nici gândul ăsta nu e, obrajii ard în lumina chioară de pe culoar. El își apasă buzele peste ale mele, le simt blânde, cercetătoare, ca și cum am avea timp berechet, ca și cum peste două-trei minute locomotiva n-ar șuiera și el n-ar coborî în plin pol al frigului, căci de-acolo era, mi-a zis când s-a așezat pe banchetă și mi-a atins ușor genunchii.” (p.59), iată o scenă descriptivă ca ruptă dintr-o piesă de teatru, un eveniment neașteptat, ca un strop de apă în deșert, într-un deșert al suferințelor și al deziluziilor, o rază de lumină venită ca de nicăieri.

Miezul inimii amintește de legendarele jurnale ale Virginiei Woolf, Jeni Acterian, Sylvia Plath, Riri Sylvia Manor. Se vede că este o carte scrisă de o autoare care înțelege dramele umane, preocupată de stările sufletești și de interioritate. Își întoarce lectorii la ceea ce contează cu adevărat, și anume, intensitatea cu care se poate trăi o viață. Ioana Nicolaie își scrie, cu fiecare carte, propriul adevăr. Iată o captivantă poveste de viață relatată de o inegalabilă prozatoare a vremurilor noastre.

 

Miezul inimii, aici!

 


Spread the love