Skip to main content
Spread the love

Dana Voicu, tot ce nu se poate spune, CDPL, 2021

Despre Dana Voicu nu știu mai nimic, dar de acum știu scrisorile din placheta tot ce nu se poate spune publicată în 2021 de CDPL. Când citesc cartea mă gândesc la toamnă când inima devine grea, ieși în ceață cu pulovărul de lână și gonești de pe un deal către visul tău. Dar ca să ieși și să te dezlipești de casa părintească îți trebuie mult curaj și ai nevoie să înveți detașarea.

Binișor de citit cu o cafea dulce, 38 de pagini, adică o colecție de 11 epistole (Prea târziu, Dor, Se poate, Atât de greu, Te iert, Noroc, Of!, Sfârșit, Viața de alături, Zahăr cu miere, Sunt bine) scrise clar, concis, la obiect, cu imprecații, cu frustrări și ego de o parte și de cealaltă a baricadei. Unele scrisori sunt semnate de mama, altele de fiica. Mai multe ipostaze ale unei mame și ale fiicei ei. Cum poate fi o mamă? Problema maternității e tratată din ambele perspective. Corul de voci materne se întreabă dacă sunt destul de bune, dacă ceea ce fac pentru fiica lor e de ajuns. Iar atunci când nu, înseamnă că ori schimbă rolul și mama face pe fiica, se comportă pueril plasând greutatea părintească pe propria fiică, ori ridică ziduri. Psihologia acestor personaje este ușor recognoscibilă, sunt măști ale mamei pe care le întâlnim în societatea contemporană. Lipsa de comunicare, ignorul copilului, efectul de blanc, răspunsurile monosilabile, reproșurile, nemulțumirea, toate aceste urmări ale maternității toxice sunt, probabil urmare a unei maternități cu forța, sau al unui comportament matern mimat, moștenit generational.

Dacă ai mommy issues îți vine să decupezi din carte și să îți construiești pancarte. Ca să vadă lumea că tu – copilul, nu ești vinovat, ca să vezi tu – copilul că nu ai avut nicio vină pentru nemulțumirea veșnică a mamei tale:

„Te-ai hotărât să lipsești de la spectacolul degradării mele fizice și psihice și să aștepți liniștită moștenirea.” (Atât de greu, p.15).

„Mă doare foarte tare tot ce-mi spui, mamă! Când plec de la tine, de cele mai multe ori, rătăcesc pe străzi plângând. Felul în care vezi tu lucrurile și relația noastră mă înlemnește. (…) Tu m-ai învățat că nu valorez nimic. Nu ai fost niciodată fericită cu alegerile mele. Nu te-ai bucurat niciodată pentru mine cum ar fi făcut orice mama.” (Atât de greu, pp. 15-16).

De ce m-am oprit la cartea Danei Voicu, tot ce nu se poate spune? Simplu, mama fiind eram interesată, mai ales să citesc texte din care să înțeleg cum vede un copil o mamă. Ce nevoi are, ce dorințe are, ce idealuri are? În tot ce nu se poate spune, am găsit demitizat rolul de mamă. O mamă regretă că și-a pierdut fiica, o fiică în fața căreia ea juca rolul perfecțiunii, fiica se sinucide (Prea târziu). O mamă regretă în etate un avort:

„Cariera mea, relația mea, vacanțele mele, silueta mea, fricile mele, egoismul meu m-au împins spre avort.” (Viața de alături, p. 30).

Într-o manieră fabulescă, Sunt bine, este textul despre o cățelușă care are mai mulți cățeluși, dar care atunci când pierde unul plânge după el și-l caută. Iată mila mamei umane întruchipată într-un animal.

Nu știu cât de răspândită e maternitatea toxică în România, dar cert este că dacă ai avut de-a face cu așa ceva, sau ai chiar acum, cartea Danei Voicu îți va da o stare de: uite că nu eram doar eu în situația asta. Un bun start să-ți începi viața și să te detașezi de tot ce nu-ți e pe plac, util și fiabil. Poți scrie și tu o scrisoare apoi către cartea tot ce nu se poate spune în care să-i spui cărții ce n-ai putut să-i spui mamei tale. Astfel de demersuri s-au mai făcut. De exemplu scrisorile pentru Virginia Woolf după publicarea cărții O camera doar a ei de către editura Black Button.

tot ce nu se poate spune, aici!


Spread the love