seară de iarnă
ia-mă cu tine în orașul din capul tău
zice
ia-mă cu tine în orașul speranțelor tale
în orașul prin care pășești încrezătoare
fără frică și rușine și fără iubirea care te-a ucis
trăiești ca o învingătoare și ai pierdut atât de mult
data trecută când ai crezut
crezi și acum pierzi și acum
în orașul din capul tău scriitorii sunt singurii locuitori
cititorii se contopesc cu ei la fel cum intră lumina în soare
și din soare o lumină mai mare în mințile noastre
îmbătate
ne vâjâie capul după poemul ăla al tău
ei zic ne ucide poezia ta
Dakota
poezia ta
blister
poezia ta
se luminează de ziuă.
***
o cafea și-n vitrină marele viitor
în mașină convorbirea, de fapt
repetiția pentru viață
idealuri pe care le mestecăm
cu ochii închiși
kfc, brazii din jur
ronțăi oase
oasele copiilor strămoșilor noștri
viața în doi care nu s-a întâmplat
tata și mama
îmi aud umbra șoptind
„nu te-am mai văzut de la ultima cruciadă”.
***
îți scriu poezii atunci când uit de unde vin și încotro mă îndrept
îți scriu poezii atunci când nimeni nu mă iubește și stau ca într-un sloi în casa goală
la marginea orașului
umbra mea, cu tine vorbesc
suspendată de aripile micului burg
este incredibil ce au reușit himerele să ne facă
mie și ție
când aștept primăvara
când iarna ne deprimă atât de tare
noi plângem fulgi de zăpadă
ne-am depus peste oraș
lacrimile albe.
***
România îngerilor căzuți
pentru demonii care ard pe rug poeziile noastre
ca în Lviv ostașii care sugrumă cărțile
poeții noștri în Cernăuți trântiți pe eșafod
limba mamei tale tăiată și curge sângele ei
în fiul meu
ca apa din robinet trasă din fântână de hidrofor
spune-mi cuvinte pe care nu le pot uita
condu-mă pe un drum pe care să nu mă pot rata
mizeria din țara noastă
sunt ca
Mary rămasă singură din nou
pierd a doua sarcină. mă ridic.
sunt Shelley și mor în furtună
la 29 de ani.
(Gabriela Feceoru)
