noapte în care îți sfârșești viața trecută
la distanță de un deceniu parcă
cu o cameră oarbă filmezi
cele mai infame lucruri pe care ți le faci
îmi sfâșii liniștea ca pe particule de piele
într-un hotel la distanță
viața începe să fie altceva
să-mi mișc trupul să-mi întind
răul peste piele doar ca să-l spăl
doar ca să spăl răul
răul nu se poate spăla în mijlocul mojiciei
nu-mi spune cine sunt nici nu vreau
voi deveni animalul din groapă
frumusețea mea nu-ți aparține
oamenii vor purta poemele mele
dragostea mea rostită în public
evit bocancul ce dă să mă afunde
și sunt florile din cer
miza locală
pâinea caldă
laptele din cadă
sunt flori aurii pe pleoape degusta-le-va
inima mea întreagă când se apleacă
peste câmpuri pe care cu brio singură le-am trecut
noapte de aur – noaptea mea albastră
cu stele în palme și genunchii loviți
ce bine că sunt bine acum
cu inima mea dulce de ciocolată
cu poemele mele pe buzele lor
deschid geamul și vântul îmi
șuieră
mă îndrept spre viitor cu pași grei
dar siguri.
poezia mea e mișcarea în noapte
palpabilul când nu e nimeni
salvatorul când sunt jos de tot în cerc
cine-mi aduce cafeaua dimineața
cu cine fac eu casă și copii și cui
lumea i-o dau.
