Sacrificiul a fost configurat în tradiția românească în dreptul femeilor ca pe un dat natural, face parte din agenda unei femei de bine, să țină casa, să rânduiască fiecare copil, să îngăduie și să înțeleagă că menirea ei supremă este de a face liniște, chiar și atunci când liniștea e cea mai mare crimă. Vorbim despre un personaj arhetipal, Guzanja, femeia care face și desface, îndură în tăcere atrocități, când realitatea nu îi este prietenă sau trece în planul oniric, sau trece în planul religios, se agață de orice pentru încă o zi într-un iad marital de neîndurat. Totul pentru familie, totul pentru liniștea casei, totul pentru iluzia că o familie se întemeiază și se menține chiar și cu prețul vieții. Patriarhatul a fost miza și dezideratul națiunii.
Să contextualizăm! Guzanja este o femeie care trăiește în mediul rural. Lipsa de apărare a femeii, vine din privilegiile masculine în situația aceasta. Femeia îngrijește casa, îngrijește soțul, îngrijește animalele, îngrijește curtea și n-ar cere mai mult decât tandrețe. Tandrețea pentru soțul Guzanjei înseamnă un lung șir de violuri explicite, îndelungi, până la leșin. Nu este o carte ușor de citit, tocmai pentru că este o carte despre adevărul multor femei care trăiesc astfel și azi în România. Cine deține finanțele, deține puterea, cine deține puterea e predispus abuzurilor. Iluzia că femeia aparține, și cumva constructul social chiar face ca femeia să fie un simplu bun precum sunt toate celelalte ale curții, bărbatul dispune în voie de acest bun. De ce? Pentru că nimic nu-l reține.
Alături de Ioana Nicolaie, Cartea Reghinei, Simona Poclid, construiește un roman nemuritor în segmentul familiei tradiționale, Guzanja (Eikon, 2023). Reghina și Guzanja împărtășesc aceleași rele tratamente care vin dinspre soții lor către ele, în acest joc al puterii manifestat cu perseverență. Alte cărți de referință care m-au marcat la fel de puternic au fost Souad, Arsă de vie sau Ismail Kadare, Păpușa. Al doilea sex (vezi Simone de Beauvoir) remarcă femeia care cade întotdeauna pe locul doi, asta așa va fi până când altcineva decide copiii pe care îi are, numele pe care îl poartă, casa în care locuiește, condițiile în care locuiește. Transferul tutelei de la părinți la soț rămâne o realitate care a marcat lumea și, mai ales România până în zilele noastre, a marcat soarta femeilor și a pus piedici explicite în calea emancipării lor.
Dar să ne amintim și de problemele soțiilor din America, probleme exprimate de Betty Friedan în sintagma sa the problem that has no name, care se regăsește în The feminine mistique (1963). Aici sunt evocate mai multe probleme referitoare la maternitate, la statutul de soție, la funcțiile acesteia, la muncile neplătite pe care le depune, la rutina la care devine obligată prin căsnicie, la limitarea drepturilor sociale. Nu se spun cu voce tare, se discută la cafea, se discută în vecinătate, se discută în timp ce gătesc, se folosesc eufemisme de către femei, dar problema de fond a femeilor are aceeași rădăcină. Monopolizarea puterii în cuplu, forța masculină ca forță care decide felul în care viața soției se va desfășura. E sigur că soția va fi casnică, e sigur că soția va ști ce are de făcut, e sigur că soția nu îl va deranja prea mult pe soțul ei:
„Mi-au murit 20 de copii, Pântecele meu a stat plin, s-a golit, apoi s-a uscat. Unul singur, pe care Dumnezeu îl lasă, cine știe pentru câtă vreme, lângă mine, va cunoaște fericirea deplină.” (p. 103)
Romanul Guzanja chestionează rolul de soție și mamă și chestionează dacă e sau nu sănătos să asumi așa roluri, mai ales atunci când vin împreună cu o serie de concesii distructive pentru femeia Guzanja. Personajul Guzanja nu chestionează nimic, ia tot ce i se întâmplă ca pe o normalitate, ca pe o încercare, ca pe trepte ale evoluției sale spirituale. O nebunie, desigur, dar asta este credința femeii, un fel de alinare din ce nu poate scăpa.
„Tata ședea pe prispă, tolănit pe niște lână de oaie, scărpinându-se după ceafa întărită. Se uita chiorâș la Guzanja, căci de câteva zile nu mai voia să stea sub el; n-avea poftă, gura-i era iască, sânii scofâlciți, strânși înăuntru. (…) Tocmai atunci s-a întâmplat ca pe un drum să treacă un bărbat. Salutând-o, Guzanja, îmbujorată din cauza poziției în care stătea să caute bureți, și-a ridicat capul, a răspuns și a început să râdă, căci bărbatul semăna așa tare cu… un burete pe care îl ținea în mână. Văzând scena, tata a crezut că între femeie și bărbat e ceva necurat. (…) Afară, deasupra focului, Guzanja pusese apă la fiert, să scalde bureții, să-i prăjească, să-i mănânce cu mâinile goale. Deasupra apei în clocot, pe tata l-a străpuns o durere nouă-n piept. Nu mai avea nimic. O voia pe Guzanja, dar nu o mai găsea. Voia să trăiască, să petreacă, să fie fericit, dar numai tristețea îl împresura. Aburii îl ademeneau. A tras-o pe Guzanja deasupra apei; îi ținea capul într-o singură mână. I-a băgat obrazul drept în apa clocotită. Durerea îngrozitoare a făcut-o să urle, apoi să leșine. Îi fierbea ochiul, îi ardeau buzele, durerea îi țipa prin tot corpul.” (p. 48)
Simona scrie despre Guzanja din perspectiva fiului Guzanjei. La fel cum Ismail Kadare scrie despre mama sa, din perspectiva sa de fiu al acestei femei în monumentalul roman biografic Păpușa. Guzanja este ficțiunea care nu le va plăcea celor ce consideră că nu mai avem nevoie de literatura personajelor feminine cu un destin scindat, până la capăt răvășite, unde emanciparea nu pare o cale, nu pare posibilă. Am putea să avem pretenția unor personaje feminine emancipate în literatura română.
Adevărul este altul, România nu permite încă acel nivel de emancipare în masă a femeilor, așa că până când realitatea nu se schimbă, literatura nu se poate schimba nici ea, se poate ficționaliza, dar literatura română nu e ca oricare alta, ea își trage seva direct din rădăcinile țării. E dificil să-ți poți imagina emanciparea femeilor, drepturile egale cu ale bărbaților, securitatea lor, puterea lor exprimată nestingherit, e dificil să-ți imaginezi că femeile din România vor fi remunerate bine, așa încât să poată avea locuință proprie, să-ți poată crește copiii pe cont propriu. E greu să-ți imaginezi că femeile din România nu vor mai fi violate, răpite, sechestrate, ucise, batjocorite, lăsate să zacă în bălți de sânge. Toate astea se întâmplă la ordinea zilei.
Romanul Guzanja apasă pe rana economiei femeilor obligate să rămână în relații pline de violență cu tot cu copil pe motiv că nu au nimic și nu pot avea nimic, așa cum e realizat sistemul românesc azi, patriarhatul deține puterea economică, femeile li se alătură în tot acest demers, îi chiar susțin, n-au prea multe de zis economic, numele e al lor, casa e a lor, viața lor devine a bărbaților lor. Guzanja este încă un obiect, o marionetă, o păpușă pentru soțul ei care se distrează scoțându-i ochii și capul de pe umeri. Folosește și alte femei, dar victima lui preferată rămâne Guzanja. Ce mai pot zice? Oricâte obiecții am avea, realitatea e cea enunțată de acest roman, izolate sunt cazurile în care femeile au relații sănătoase, le găsim în rândul femeilor care vin din familii cu educație și susținere, familii care nu le consideră marfă și adaos comercial. Statutul femeii atrage după sine drepturile ei. Femeile românce sunt tratate prost în familiile de proveniență (hai să o zicem cu voce tare) pe urmă, normal, atrag pe stradă băieți care le tratează prost, unul dintre ei, ceva mai viclean devine soț și destinul e acela. De ce? Pentru că ni se pare normal. Unde a venit o palmă, mai vine una și victima e mereu blamată de abuzator.
„Mama avusese dreptate. Eu chiar întâlnisem fericirea deplină. Învățasem de la ea să schimb cuvintele și să le folosesc invers.” (p. 109)
Guzanja, aici!
