Revine după trei ani de la debutul său în poezie cu Nimic nu e în neregulă cu mine, o carte de poeme, care mizează pe filonul psihologic, pe metehnele consecvente, pe paralelismul cotidianului, pe rolurile pe care o femeie le face în viața de zi cu zi și muncile domestice neplătite, despre uzură și oboseală, despre prejudecăți și despre etichete sociale, despre maternitatea reală, dincolo de aparențe scrie Ramona Boldizsar.
Lacrimile, teroarea și izbiturile sunt alchimizate în anduranță și fragilitatea devine o superputere și un atu. Mă tot duce cu gândul la titlul la metafora The problem that has no name a lui Betty Friedan, pentru că Ramona abordează problemele femeilor dintr-o perspectivă singulară, autentică și necesară. Tema moralizatoare a celor 65 de pagini abundă în confesivitate lirică și subterfugiile lirice se succed dintr-un aici-și-acum-prezent, în flashback-uri. De aici derivă poezia confesiva și politică prin natura justițiară a consistenței acestora. Constelații familiale stau în pragul tuturor tenebrelor și tuturor emoțiilor nejustificate, sau pe care alții nu le-ar putea justifica. Femeia-anomalie, femeia care e mult mai mult decât ambalaj, femeia care nu vrea să corespundă normelor sociale, unde standardele de frumusețe sunt inumane.
Adevărul și spiritul de frondă față de dicteul celor care știu mai bine ce e de făcut cu viața femeii se lasă în cuvinte într-o ordine în care lucrurile nu pot fi decât ușor de anticipat. O societate patriarhală fierbe sub aceste cuvinte ale Ramonei și această societate n-are cum să primească cu bucurie o carte care îi pune oglinda în față, însă cu siguranță că în segmentul de poezie feministă se încrie ca una dintre cele mai relevante și reale cărți de poezie care ajunge până în miezul problemelor femeilor.
Coperta intrigă, conținutul intrigă, vocea radicală intrigă, dar cei ce trebuie să audă vor auzi și cele care vor să înțeleagă vor înțelege, texte concepute ca scrisori testamentare, dări de seamă despre ce a fost și anticipări asupra a ceea ce va fi: „Azi sunt tristă./ Uite că nu a fost foarte greu să scriu asta/ dar te rog să nu mă întrebi de ce. în copilărie/ trebuia să cred că tristețea e sezonieră: o păpădie în aerul fierbinte de vară/ greierii noaptea/ semințe negre amestecate-n țărână.” (de ce nu mai scriu scrisori, p. 27). Pentru că lacrimile sunt tabu în societate și pentru că nu e indicat să se plângă în spații publice, cât despre muncile femeilor, joburile lor și epuizarea: „M-am gândit prea des la nefericirea femeilor/ din clasa muncitoare./ După mai multe filme/ de Kaurismaki, încerc/ să le-nțeleg fericirea.” (principiul identității în timp, spațiu și în casele comune ale femeilor de rând, p. 61).
Complimentele față de femei care se referă la abilitatea de a găti, sau abilitatea de a aranja frumos masa, hărnicie și estetizarea spațiului domestic, curățenie și organizarea obiectelor, fiecare în spațiul dedicat, acestea nu sunt decât formule de a atribui femeilor aceste tipuri de munci și modalități de a le încuraja să le facă în continuare: „data viitoare când cineva o să mă laude că am pus/ masa, o să-mi jur că nu voi mai face asta niciodată/ data viitoare când cineva o sa-mi spună că ar trebui să/ mă fardez mai mult, nu o să mă mai machiez niciodată”. Este o carte despre noi toți și despre noi toate. Ce ne doare? Cine ne apasă butoanele? Către cine strigăm pentru a ne topi îngrijorarea?
