Cafeaua dă în foc, pe Dunăre plouă de 2 nopți, văd pe fereastra largă stropii de apă clipocind, de parcă sunt oameni minusculi care plonjează unul câte unul, plouă cu oameni. Îmi supraveghez câinele interior, și-l aud din nou lătrând versuri din alte pagini. Dicționarul e pe podea, cineva a croșetat prea multe semne de carte. Am criogenat câteva pagini pentru viitorul mut. Cafeaua e gata, am pus ceva mai mult zahăr decât de obicei, plouă pe Dunăre, crește în matcă de parcă va să dea peste apartamentul meu de la mal. Câinele-sufletul se zvârcolește, deschid fereastra, stropi budapestani în cana mea, o chitară răsună deasupra apartamentului meu, pianul alb cântă singur note pe care nu le-am mai auzit până acum. Mă întorc spre florile soarelui și-mi amintesc câmpiile înflorite de departe, adun semințele într-un castron și-l așez pe pervaz pentru păsări. Visez poeziile scrise pe pereți și literele lor îngroșate din loc în loc, strâmbe, adormite, calme, închise și deschise, curajoase, privindu-mă în ochi, spunându-mi adevărul în singura limbă pe care nu o pot interpreta.
