mergi prin Valea Uitării

și nu te mai vezi

cum erai extraordinară

un ecou azi al zilelor de odinioară

cu urme ale unor oameni care au știut

să sape în sinea ta

până au dat de tot ce era mai rău

focul neexplorat până atunci

mistuirea eternă

când te întinzi în cadă să nu mai poți

afla cine te-a rănit mai tare

și te întrebi dacă azi au dobândit

feiricirea la care aderau atunci când

te călcau. sunt singură cu mine

în Valea Uitării

pot să fiu cu oricine

rămân singură cu mine

în Valea Uitării

aici e locul în care mă întorc să

adun jucăriile pierdute ale copiilor care am fost

și mă întreb cine am fi fost dacă

nu ne-am fi aruncat nesfârșit

foc din tancuri. gloanțe pe maluri

niște oameni care se puteau bucura

mai ușor. niște oameni care ar fi crezut mai ușor

niște oameni care nu uitau să danseze, să cânte, să picteze

în goana de a fi ce n-au fost niciodată

pentru noi iubirea nu va fi niciodată ușoară

va fi fragmentată, căutată, refăcută din cioburile

rămase pe drum de la paharele de cristal

date de pământ. pentru noi nu a fost niciodată

ușor

dar acum știm ce ne-au făcut

și acum știm ce i se poate răpi unui om

un om nu moare când e împușcat

moare străpuns de durerea că

cel din fața lui și l-a închipuit fără suflare.