Îmi dau seama că degeaba se aud tot felul de sunete pe fundal, bucuria poate fi acolo unde te aștepți mai puțin. Discurs după discurs developând idei ca și cum ai developa fotografii, ca și cum ai decoda parolele din propriul univers conductor de paragrafe sfrijite, contondente, echidistante, anesteziate, ritmate, abandonate, abonate la propriul caz. Ești un caz, ce să mai. O sală de judecată plină, în tine se nasc cazurile cele mai calculate, zdruncinante, evenimentele de nerezolvat, fascinația pentru dreptate, aici poți auzi că mâinile sunt două bucăți de carne, bucăți fatale.
Cineva a plecat și a lăsat mâinile sale pe pianul său. Două siluete translucide și cum râdea uneori sub tablou, pe banchetă, în autobuz, cineva râdea pentru că razele încă se așezau frumos pe umeri și vara, mai ales vara, ce să-ți poată dăuna? Ca o serie de scrisori, da, m-am gândit, cum să-i spun? Am încercat în atâtea feluri. Am încercat mai mereu altfel. Îmi amintesc cafenelele în care scriam naivități, abstracțiuni, catalogări, etichetări, judecăți de valoare, vezi doamne. Pe vremea aceea credeam că a fi scriitoare înseamnă ceva cam ca mâncatul prunelor la micul dejun, mă închinam la prunele alea și le puneam în ferestre ca să le vadă și alții, le ofeream cu generozitate și vorbeam la microfon despre prune începând cam așa: Pruna asta a fost așezată în capul meu într-o seară în care eram singură în camera mea și am avut sentimentul că pruna asta îmi va schimba viața. Pruna mea magică în avatarurile unor eschimoși și jaguari. Îmi imaginez mereu că citești ce scriu. Te aud chicotind și știu.