Skip to main content
Spread the love

Ca o entertaineră de cursă lungă încercând să-și salveze emoțiile și rațiunea din potecile pe care se aștern. Și nu știm dacă reușim să stăm cu ochii deschiși până dimineața. Îmi plac lacrimile, înseamnă că oamenii sunt sinceri. O, nu știm. Nu reușim să ne cunoaștem unul pe altul cu adevărat. Nu reușesc să cad cu adevărat în interiorul tău, arunc de perete o coală albă de hârtie pe care n-am scris niciunul dintre noi nimic ricoșează din peretele alb în marginea patului alb și se lasă pe covorul scorojit, scămoșat, ars cu un fier de călcat pe una dintre laturi, sau poate cu narghilea, sau poate mucuri de țigară aprinse uitate, ca țigara ta aruncată de la etajul 9 când ai zis: cum cade țigara asta, poate o arunc în capul cuiva și te-ai întors înspre mine cu fața, cu spatele la fereastră ei nu ne înțeleg. Cât pozăm și cât credem din ceea ce pozăm? Cât e personaj și cât suntem noi? Pe cine iubim și de ce?

Pierderile sunt parte din spectacol, dacă e să fim onești, dar de ce nu ne mai purtăm ca niște prieteni? Te întinzi gol în patul în care aștept un telefon. Mătase, ochii roșii, oboseală-Schweppes. Telefonul departe, cearceafuri aici. Părul meu știe câteva lucruri pe care tu nu le știi. Când ești în cadă și probabil ai pielea fierbinte și citești. Ce aș fi dacă m-aș lăsa pradă adicției, și care ar mai fi adevărul meu? Dacă te-aș vedea? Sunt lucruri pe care toți le gândim. M-am închis în cameră cu tine, să scriem poezii, nu-i așa? Scriem poezii peste gânduri, suntem poeții triști ai orașului tău. Cu tristețea lor, pe cât de tăcuți în sine pe atât de gălăgioși. Eu nu pot să scriu tu desenezi când eu scriu. Playlist-ul e doar un reper. Singuri poate mult prea singuri.

Ce corp mic ai, nu mi-ar ajunge să scriu toate versurile pe el. Rămân cu foile tale în partea asta de pat, altfel aș fi plecat dimineață pentru că știu că aș fi făcut tot e aș fi făcut de fapt, dar aș fi plecat fără să pot să te privesc. Cert e că atunci când sunt cu tine mă simt eu și liberă să vorbesc ore întregi, dar acum nu mai voiai și nu mai voiam să vorbesc. Îmi amintesc că ne umpleam de spiritualitate când ne simțeam cel mai rău când eram părăsiți. Eu frumoasă îmi puneam păturile albe pe mine ca și cum aș fi încercat să nu atrag atenția. Te-am lăsat să pleci. Într-adevăr nu aveam cui să-i fiu loială în noaptea aia pentru că loialitatea e în zadar în fața lui și tu știi bine. Citește gândurile mele, îmi pare rău!

Tu cu vocea caldă, părul, tatuaje apropiindu-mă să desenez un desen naiv, o lună pe sfert și stele, o noapte imortalizată pe brațul tău lung, o casă. Mi se scurge rimelul-dâre. Am băut amândoi. Încerc să mă alin și-ți oprești respirația, încerci să desenezi și deodată spui nu crede nimeni în ce fac. Eu cred. Sunt fiica monștrilor, nu mă prăpădesc, dar nu lua nimic, doar vino.

Doar stai aici, îmi e atât de frică, mă sufoc. Ce ai să faci? Nu vreau să pleci și-ți spun să pleci de fapt. 911 nu-i numărul ăla de la poliție din America? 911 e camera ta.

Deschide o bere, citește asta, sună-mă dimineața la 7 când mă îngrop să aud: ai scris despre mine. Uită-te că în spate răsare soarele ăla mare. Tu cu trenul înspre pânze.


Spread the love