Skip to main content
Spread the love

Cum spune Dana odihnă, lichide multe, răbdare, dar eu mă îngrijorez pentru lucrurile mărunte ale zilei, aceste mici adunături de semințe care încolțesc în creier și nu mai trec. Poate te-ai simțit și tu cufundat în micile tale blocaje de randament. Boala ca metaforă, cum ne-a învățat Susan Sontag. Am folosit câteva metafore și eu pentru boala asta, câteva pahare de ceai: de tei, de mușețel, de fructe de pădure, de coada calului. Ceaiuri din plante de pe o câmpie a pământului pe care calci și tu undeva în alt colț de lume.

Am scris și scrisori, am evitat să scriu poemele care nu ne caracterizau, nu exista un noi și de fapt am stat cu telefonul în mână ca și cum de asta ar fi depins viața în sine. Mi-am dat seama când întindeam haine pe frânghii și priveam cerul ce încărcătură, pe care fără frică ar trebui să o las. Că toate emoțiile se depun ca într-un depou undeva, fricile și legăturile presărate cu funingine.

Cât de simplu e să realizezi că viața nu e eternă, că ai nevoie să iei ce ai nevoie. Nu sunt infinită și asta m-a învățat boala. Nu aștept infinit. Și asta m-a învățat boala. Ce e iubirea, dacă nu îngrijire? Ce e iubirea, dacă nu armonie? Ce e iubirea, dacă nu respect? Două mâini adunate în jurul tău ca să rezolve și problema asta atunci când tu nu poți. Eu când nu puteam rezolva ceva și mă aflam singură într-un oraș străin, îmi reproșam că sunt slabă și dădeam bice să se poată. Acum când privesc înapoi îmi dau seama că habar n-aveam ce mare lucru e să fii absolut singură și să te descurci zi de zi într-un oraș în care nu ai literalmente pe nimeni al tău. Meriți un premiu pentru ăia 8 ani.

Cum mi-a spus el atunci bărbatul tău și ieșeam din cabine în care ne schimbam pentru piscină, separat, și apoi au apărut psihologii care ne sugerează să nu manifestăm posesivitatea. Dar când nu avem sentimentul de apartenență suntem cu adevărat? Poate se refereau la altceva, nu? Să nu aruncăm cu toporul unul în altul când cel de alături strânge mâna cuiva pe facebook, sau în real. Ceva ce e numitor comun al îndrăgostirii mele de fiecare dată în toate cazurile: distanța. Ochii frumoși prin sticlă, părul deranjat, imperfecțiuni și felul în care asta se simte. Dar ce mă fac atunci când dragostea mea nu e despre promisiuni și nu e pentru totdeauna?

Să plecăm în toate călătoriile pentru totdeauna, toate trenurile, toate avioanele, tot sufletul tău, zâmbetul și muzica ta, clapele și chitara, imaginez acum sute de mii de secvențe. Acum doar Dana știe cu adevărat inima mea, restul lumii știe doar un ambalaj, o etichetă, o bluză, o formă. Să te duc la Marea Neagră să bei tot ce nu pot să beau, să faci tot ce nu pot să fac. Să te arunci în apa rece, să înoți în tot ce ochii mei nu pot uita. Și dacă sunt în convalescență, vei ști ce trebuie să faci, voi fi pe mal. Poate să mă întind pe un șezlong privindu-te pradă zării. Dacă viața ni se complică și vei pleca, probabil am să mă întorc în locurile astea, în aceste predicții minoritare cu degete strălucind ca acum, când scriu, a fard de pleoape radiant. O afecțiune atât de frecventă în rândul femeilor. Să nu ne mințim ca fetele care râd și se fardează când totul e haotic și lumea de sub tălpile lor cade-zdrele de corpuri umane. Aș fi vrut să fii aici și să nu existe niciodată distanța. Cu figura mea de animal nealintat dimineața, cu ciorapii mov când sunt bolnavă cu viniluri, o pisică galbenă, ceașca ta de cafea, cerealele mele cu lapte, bluza mea roșieee croșetată ca de un om de zăpadă, cu oboseala ciclică, ochii deschiși dimineța într-o cameră cu flori de liliac și portocale desfăcute pe masă, pianul lângă fereastră. Spune-mi tu tot ce îmi face bine, tot ce m-ar putea vindeca. O bibliotecă mare și două fotolii mai mari decât noi, veioze în toate colțurile camerei, lumina caldă pe filele de pe care îmi citești poemele tale. Aduc din bucătărie mere verzi și boabe de struguri uscate. Ochii tăi deschid cerul. Ce ar zice avionul dacă l-am ruga să nu ne mai întoarcă de la noi? Poemul dacă rămân cu tine, încă nu a fost citit de nimeni.

 


Spread the love