Un cocktail de pastile să degaje un efect de zâmbet. Niciodată. Stau în debara și scriu văzând cum un culcuș se ridică, o casă se ridică. Pături pe sârma de rufe. O stare de imponderabilitate. Un vis. Poeme pentru cei pe care îi iubim. Fluturi într-un stomac afectat. Gălăgia mentală nu se spulberă până când nu rămân singură. Conviețuim cu semenii numai pe jumătate.
Adun parfumul sub cămașă, aș vrea să-ți spun ceva, doar că sunt preocupată de sens acum, de felul în care se aud cuvintele. Dacă aș aduna pastilele și substanțele pe care le-am ingerat de la început, din ele aș face un om. M-am gândit la asta când vorbeam, știi.
Zăpadă pe dealuri, ochi obosiți, piele albă, sărată, ascunsă în haină, nu-mi trebuie nicio substanță ca să fiu cu tine. Fă-mă să merit șansa asta la viață. Fă-mă să simt căldura soarelui prin ferestrele mici. Vino după mine când sângerez, iubește boala și sângele de pe marmura albă, calcă peste sânge-bălți. Câte răni, eu sunt o femeie.
Boala-această metaforă pentru nefericire. Am avut ideea de a ruga pe cineva să-mi scrie poemele. Dar orice poet/ă este o mașinărie eficientă pentru producția sa, o instituție în sensul bun, nu poate fi realizat un proces fără un altul. Există intimitatea între mine și scris și când nu se întâmplă corpul trage semnale de alarmă, ca și cum, dacă nu ai mai dat semne, noi credem că ești pe punctul de a muri, te atacăm, îți facem rău ca să fii nevoit/ă să reziști (ne producem și reproducem în tine și prin tine!). Relația mea cu poezia e un perpetuu dans în onoarea sa. Dansez ca Frida Khalo, întinsă pe pat.
