Skip to main content
Spread the love

Lev Nicolaevici Tolstoi este scriitorul care s-a făcut remarcat prin scene iconice în romanele sale istorice și de familie: Război și pace; Anna Karenina. Interesat, la fel ca marii înțelepți ai lumii, de cuplurile de noțiuni antagonice discutate de-a lungul istoriei: bine-rău și adevăr-minciună. Cunoaște valențele lor, dar jonglează între dimensiuni o bună parte din viața sa, după spusele sale în autobiografia Spovedanie – Căutând sensul vieții (Traducere din limba rusă și îngrijire ediție de Anca Irina Ionescu, Editura Herald, București, 2021).

„Nu se poate ca această stare de disperare să fie specifică oamenilor?” (p.59) concluzionează Tolstoi în capitolul V. Discursul din jurnal este neașteptat de plăcut și simplu până la smerenie, pentru că există o reală discrepanță între complexitatea romanelor lui Tolstoi și naturalețea cu care își scrie gândurile, vedem că se poate disocia de rolul său de scriitor plasându-se deasupra sa și remarcând dificultățile cu care se confruntă și că de fapt fericirea nu înseamnă bani, faimă, familie numeroasă și fericită când tu însuți te pierzi în tumultul unei vieți în care răgazul de a fi singur e un lux.

În 1862 după o lungă perioadă de celilbat, Tolstoi în vârstă de 34 de ani se îndrăgostește de Sofia Andreevna Behrs în vârstă de 18 ani și se căsătoresc. Căsătoria lor durează toată viața și au împreună 12 copii. Pare o tradiție jurnalul în cazul acestui cuplu, ambii își citesc jurnalele înainte de nuntă.

Anii tinereții lui Tolstoi au fost presărați cu lucruri care aduc plăcere pentru moment și condus de dorința de a avea glorie, se pare că țintește exact unde își dorește, pentru că este un creator neobosit, dar vine timpul când devine tot mai introspectiv și orientat înspre autoperfecționare își setează un cod etic personal. Etica sa și viața de ascet și așa zisa noua credință „tolstoismul” îi aduc necazuri în mariaj, generozitatea cu care va trata săracii și cei peste 300 de iobagi de pe moșia sa, o nefericesc pe Sofia. Ajuns înapoi la Iasnaia Poliana, după ce moștenește moșia, vinde totul și duce o viață de petrecăreț: „Și așa am trăit, lăsându-mă în voia acestei nebunii încă șase ani, până m-am însurat.”(p.40)

Filmul The last station (2009) ilustrează ultimii ani de viață ai celui mai profund scriitor al Rusiei, când secretarul său devine Bulgakov și Vladimir Certkov devine unul dintre discipolii lui Tolstoi care îi va dactilografia testamentul, astfel toate drepturile de autor trec în contul statului rus și nu în cel al Sofiei Andreevna Behrs. Relația dintre Certkov și Sofia va fi întotdeauna antagonică, aceasta considerându-se trădată de soțul ei după toți anii lor de mariaj. Sofia îi mărturisește tânărului Bulgakov că i-a redactat de șase ori manuscrisul romanului Război și Pace și că la mesele de la prânz întotdeauna discutau despre replicile personajelor oferindu-i soțului ei alternative mult mai potrivite pentru ce avea, mai naturale, mai credibile fiind o fină cunoscătoare a naturii umane datorită experiențelor sale multiple de naștere și creștere a copiilor are acest avantaj al experiențelor feminine față de Tolstoi și în privința personajelor feminine pare să aibă o viziune foarte realistă.

Nu îl văd în pictură pe Tolstoi fără Sofia. Așa că atunci când vorbim despre el, ar trebui să vorbim despre cantitatea uriașă de muncă pe care au depus-o Sofia și mai târziu fiica lor, Mașa în slujba operei literare a lui, au lucrat întru desăvârșirea genialității sale. Tolstoi își cunoștea privilegiile și le ura, dar îi erau atât de necesare pentru a duce o viață lipsită de griji ca să facă ceea ce un scriitor face.

Am citit cu interes simțămintele și speranțele, agonia și deziluzia acestui mare gânditor rus, care afterall se întoarce la simplitate și se plasează de-a dreapta mujicilor săi cu care începe să lucreze cot la cot în ciuda faptului că i se amintește mereu că e conte și n-ar trebui să se umilească, dar umilința pentru Tostoi e vindecare și recuperare, e egalitate: „Aveam o soție bună, iubitoare și pe care o iubeam, copii buni, o avere mare, care creștea și se înmulțea fără niciun efort din partea mea (…) dispuneam de o forță trupească și sufletească așa cum rar întâlneam la cei de o vârstă cu mine: din punct de vedere fizic, puteam să muncesc la cosit ținând pasul cu mujicii; din punct de vedere intelectual, puteam să lucrez opt zece ore în șir fără a simți niciun fel de consecințe în urma acestui efort. Și în această stare am ajuns la concluzia că nu mai pot să trăiesc, dar, temându-mă de moarte, trebuia să recurg la fel de fel de tertipuri față de mine însumi ca să nu-mi iau viața.” (p.52)

Nefericirea este factorul declanșator al autoanalizei în cazul lui Tolstoi, din acest punct el realizează că oricine ai fi, cu atât mai mult cu cât reprezinți un model pentru societate, colapsul este inevitabil, dar își ia măsuri de precauție când își dă seama că ar putea să-și facă rău: „Și iată că atunci eu, omul fericit, am scos o funie, în care eram întotdeauna singur seara, când mă dezbrăcam – ca, nu cumva să mă spânzur de bârna dintre dulapuri, și am încetat să merg cu arma la vânătoare, ca să nu mă las ispitit prea ușor de această modalitate lesnicioasă de a-mi pune capăt zilelor.”(p.51)

Intimitatea dintre public și scriitor devine tot mai profundă pe măsură ce înaintăm în lectura jurnalului. Am impresia că nu stau la masă cu unul dintre cei mai mari titani ai lumii, dar cu unul dintre oamenii care și-au căutat calea și a avut ca lumină în noaptea care s-a lăsat peste teritoriile sale, harul. Vă invit să vă inițiați în tainele unei confesiuni, atinsă de o forță mai mare decât Rusia însăși: „influența cea mai importantă o exercităm noi, artiștii, poeții.”(p.34)

 

Spovedanie – Căutând sensul vieții, aici!

 


Spread the love