Skip to main content
Spread the love

Încă mă simt prinsă într-un vid, într-o colivie pentru păsări mici și colorate, ca la o coliziune, noi suntem în colivie. Din când în când de dragul altora ne ridicăm și zburăm, evadăm și trecem de granițele coliviei noastre. În ciuda fumului din gurile celor care ne înconjoară reușim să ne privim în ochi din când în când. Zburăm din punctul cel mai jos al camerei înspre cutele perdelei, mai sus e ceva ce ne izbește, fiecare cădere e o lecție, ne-au zis. Eu mă îmbrac în hainele de la ultima ta dezamăgire, haine în care ai plâns, în care ai uitat că ai plâns, tu porți rochia din cea mai fericită zi a mea. Ziua în care te-au adus în colivia mea, e egoist să spun asta, dar lumea mea a devenit atunci un loc mai cald, un spațiu pe care l-am numit acasă.

Azi e o zi în care mă vezi și mă cerți, zborul meu nu mai e la fel de puternic, dacă ceilalți ne vor vedea cu aripile în aer, ne vor închide din nou, aș vrea să cred că mă vei ridica atunci când voi ateriza din slăbiciune pe iarba de pe terenul de fotbal, un copil să mă calce în picioare, să te gândești mereu la asta când spui că iubești și te iubește. Ai plecat ani și te-am așteptat, după atâția ani te văd atât de aproape, dar nu e decât umbra ta. Îmi imaginez că nu sunt așa naivă precum mi-am închipuit, uneori dorul te face să uiți că realitatea nu poate fi spațiul imaginației, șoapta e ploaia vărsată în vânt.

Meditez între bine și rău, poate îți e greu să vii aproape pe creanga din fața blocului, creanga poluată, înghețată, a nimănui, survolată, ți se înfige în inimă ca un bec spart. Zborul ne duce în cer și în noapte, cerul se deschide cu stelele, ca atunci când dormeam cu tine și vedeam Marele Nor al lui Magellan înainte să nu mai văd nimic, să am o odihnă atât de liniștită. O fată care vorbea în șoaptă cu iubitul ei. Cineva care te urăște când te vede pătată de bunătate, de frumusețe și de adevăr. Ea, povești care sperie un pic realitatea, nimic mai mult.

Cea mai veche versiune a unei minți perfect striate, ca un prezervativ făcut praf în urma unui contact dezintegrant, când totul în interior sfârâie și crezi că va fi pentru totdeauna, dar urmele dau să se șteargă, secrețiile se opresc din curgere și ce mai vezi când privești ochii albaștri, ochi care au privit alți ochi. De fapt ce poți să vezi oglindit într-un chip de marmură, ceva peste care îți abandonezi privirea cum obișnuiai, sângele tău cald stropind trandafiri albi. Petale în toate scrisorile. Câte una în fiecare cafea. Sângele petalelor tale. Păsări sălbatice la ferestrele tale, picioarele ei întinse până la inima ta. Păsări. Nu există desprindere.


Spread the love