Skip to main content
Spread the love

Scrisoarea 4, 15 noiembrie, acasă, Spahii, h. 2:48

O oră la care am liniște deplină și ca să nu fac gălăgie, să nu dezbin liniștea din cameră, îți vorbesc în șoaptă. Trandafirii s-au uscat în grădină, sunt casanți, albi, galbeni, roșii, roz, iar mintea nu mă ascultă, poate că aceasta avea să fie mulțimea speranțelor mele lustruite în ani, scăpate pe jos în timp, adunate, puse în săculeți și depozitate sub haine. Adunate de pe podea și din parcări. Uite că a mai venit o noapte în care nu sunt mare și tare, în care mă las flancată de gânduri. Pun viața noastră pe un ecran și-o modific din telecomandă. Cine sau ce ți-a ușurat nopțile? Îmi văd chipul strălucind în particule de aur și suflu peste ele să se ridice, să creeze o ușurătate a lucrurilor. Cuvintele sunt praf, dacă ar fi doar cuvinte și n-ar conține sensuri, imagini, emoții, amintiri, ar fi niște vise de o clipă, ca o oglindă care imită. Cine te mai sună? Cine te întreabă cum te mai simți? Sunt aceeași eu, și totuși atât de schimbată, am schimbat atâtea crezând că totul va dispărea că asta nu va mai fi imaginea ta, mâinile tale sau zâmbetul tău perpetuat în poemele mele. Zâmbetul meu tragic, cât Titanicul, dar știm, unul dintre cele mai cele. În noaptea asta, nu sunt cea mai cea. Am o arsură – două dungi mici albe pe brațul drept, ca un desen, ca o rupere de ritm și mă gândeam, așa ironic, cum o zic, că sunt la o operație și un tatuaj distanță de perfecțiune. Tu știi ce zic, m-ai văzut în lumină, m-ai văzut în întuneric, în lumina caldă a lămpilor, în zgomot de furtună, în cadă, cu paharul de vin, pe pieptul tău.

Cum combați dorul? Cum cunoști cu adevărat pe cineva? Ce te emoționează? Ce mai face vocea ta? Nu știu cum șoptești. Știu cântecele tale. Uneori ți-aș vorbi, uneori ți-aș scrie poezii, uneori aș veni la tine, uneori…speranțele adunate înseamnă sufletul meu care aleargă spre tine și înapoi, la tine și înapoi. Ani de zile și o viață de om. Eu tot zic: simt ceva. Eu tot zic, peretele meu nu e însuflețit. Nu mai locuiesc în bărbatul desenat. Uite-mă aici, la poarta unui vis. La ușa speranțelor mele. Îmi deșert adevărul pe prispa ta, ca și cum nu există și nu a existat nimeni altcineva niciodată.

O complicitate ca atunci când fugi cu cineva de la petrecere și rămâneți împreună toată viața. Ascult dorul meu care bate în pieptul tău. Îmi place să cred altceva decât toate aceste lucruri înconjurătoare îmi arată. M-ai întrebat dacă ești unul între ceilalți, dar plecarea ta mi-a deschis un gol în plex. Am crezut că vei suna, am crezut că vei veni din nou, am crezut că e o glumă, am crezut că… Pe fereastră văd lumini. Am privit toată strada de la balcon, nopți întregi și zile. Accidental n-am putut să mă desprind și nu am știut cum să-ți arăt asta, forme poetice? Da, sunt o visătoare, da spun lucruri pe care le spun atâția alții, din guri care mint. Dar eu nu te mint. Dar eu nu mă aflu în situația în care să spun ce spun pentru că nu se adună în jurul meu alte voci. Aș prefera să pot să-ți spun lejer, nu ca interzis: hei, eu vin la Târgu Mureș cu treabă, dacă ești acolo, ne vedem? Aș vrea să pot să te mint, aș vrea să tac.

În dimineața asta nu sunt mare și tare, nu sunt poeta, nu sunt privighetoarea, nu sunt elementul inspirațional, nu sunt miraculoasă, nu sunt cum spun băieții la evenimente, în cluburi cu limba scoasă, Lesi, ochii pe bretele, pe umeri, pe gât. Dintre toți oamenii ăștia, te-am ales acum patru ani, dar ca și cum m-am lăsat baltă pe mine atunci. Ar fi trebuit să vin după tine, să strig, să te opresc. Ar fi trebuit să-ți dau tot ce aveai nevoie, dar nu am făcut asta. Nu pentru că nu puteam. Nu pentru că nu aveam, dar îmi plăcea și mie, ca ție, să-mi alimentez ego-ul, totul era despre mine, totul părea despre mine, o lume perfectă în care toți mă iubeau, dar tu? Îmi plăcea să dau cu praf de dinamită, să consum nopți să-mi uit vina, să-mi uit momentele, să uit Budapesta, poate, să uit apartamentul meu, să uit că nu suntem împreună, să mă înec în vin, să-mi dublez agonia, să nu fac nimic, să stau inertă, să aștept să vii tu. Nu e vorba de cine cu cine. Dacă ai să citești scrisoarea asta patetică, că pateticul mă caracterizează, ai să râzi. Ai să zici, uite, aceeași masochistă. Ai să mă arăți cu degetul, ai să mă pui țintă.

Cântă cocoșii aici, am ieșit puțin, cât ai bea o cafea. M-am întors aici să-mi vărs sufletul. Mi-au trebuit patru ani să devin vulnerabilă. Eram mare și tare. Credeam că a scrie e totul. Credeam că acolo se termină totul, toată viața mea. Când am ridicat privirea din manuscris, când am terminat și eram în bucătărie în tot apartamentul singură noaptea cu lumânări aprinse, am crezut că s-a terminat totul, sau că începe ceva. Cine umple viața ta cu bucurie? Pot încerca eu? Frust, nonpoetic și real. Spune-mi la radio, spune-mi aici, spune-mi în foi, spune-mi la telefon, spune-mi într-un cântec, spune-mi la radio.

Lângă perna ta,

Elena-Gabriela


Spread the love