Skip to main content
Spread the love

Scrisoarea 5, 16 Noiembrie, Spahii, h. 01:29 – ceva despre Cluj, Insomnia, 2017

Stau întinsă pe pat, scriu pe telefon pe pagina virtuală albă în notițe. Te cunosc? Am proiectat atât de mult la început încât ignoram de fapt omul care ești.

Îmi amintesc atunci când ai zis: m-am îndrăgostit de cerceii tăi. La o masă. Lângă mine. Atunci nu îmi puneam întrebarea cine ești de fapt. Pentru că erai acolo. Pentru că poezia ne-a îngăduit o atmosferă de acasă, un elan, o sărbătoare, ca și cum te așteptam din alte vieți și ai călătorit drum lung ca în „Ocolul pământului în optzeci de zile”. Ca să exprim emoțiile mele acum ar trebui să pornesc chiar de la personajele lui Jules Verne, Passepartout care în Capitolul 2 e convins că și-a găsit idealul, guru-ul, tatăl, fratele, protecția în Phileas Fogg.

Momentul în care m-am apropiat purtam salopeta neagră, geaca mea de piele cu ținte aveam părul șaten cu o nuanță aurie, ruj roșu pe buze. Apropierea dintre un bărbat și o femeie poartă ceva sfânt, ceva miraculos și tainic, ceva febril, ca roua. Când m-am apropiat de tine am simțit acel magnetism, și am început de rușine să vorbesc. Am văzut că erai înalt, dar că stând pe scaune putem să ne vorbim urmărindu-ne buzele, citind cuvintele articulându-se. Aveai această purtare calmă, calculată, lucidă, rafinată, selectivă, tandră.

Dar eu privindu-te de ce nu m-am întrebat cine ești? Eram ca un animal: du-mă undeva, și du-mă acum, să rămânem doar noi fără lumea care ne înconjoară. Ca un animal adulmecând stratul de parfum de pe pielea ta, din hainele tale.

Mingile cu sclipici se roteau pe masă. M-am dus în baie, m-am privit în oglindă și mă gândeam în sinea mea: sunt eu demnă de el? Merit eu bărbatul acesta? În fond cine sunt eu? O femeie slabă și mică, cocul meu prins în agrafa de metal. O frumusețe aparte. Nu știu de ce îmi puneam întrebări fundamentale pe care ți le pui numai atunci când ai găsit idealul. Când ești convinsă? Pare nebunesc să cred într-o secundă că asta e.

Tremuram, mă simțeam neajutorată, mii de fulgere îmi săgetau inima. Eram un fel de pahar conținând un mix de cremă de vanilie, vin, suc de portocale și mentă pe margine. Tu erai închis. Tu ca o colivie din care zboară uneori păsări mici colorate și cântă triluri la ferestre.

Pentru că știi că scrisorile mele sunt pentru tine, și știu că sunt supuse filtrului tău de judecată, mă văd în suspans, înfricoșată. Dar nu ți-am spus niciodată că nu mă așteptam. Că a fost copleșitor și pentru mine.

Poate că toate cuvintele pe care mi le scriai apoi până dimineața au fost minciuni, dar pentru mine minciunile tale de atunci au valorat mult. Stăteam în garsoniera Renatei atunci în întuneric pe canapea, m-am schimbat în grabă să-ți scriu și să văd ce scrii. Și n-am mai putut să adorm. Mi-aș fi dorit să vin sau să vii. Dar cred că asta este ceea ce ne-a marcat legătura. Frica. Dacă nu mai pot să mă desprind și vom rămâne împreună și va trebui să ne cunoaștem și defectele, noi care preferăm tablourile, sculpturile, închipuirile, frumosul, ne ferim de urâtul omenesc, de supărare, de lacrimi, de ușoarele înțepături.

Pielea ta să mă scufund în ea și să trec dincolo de ea către sufletul tău, să-l cunosc, dacă și tu vrei. Mă gândeam. Între un bărbat și o femeie atracția plutește în aer și atmosfera devine intimă. Îmi era rușine de privirile celor din jur când te priveam, pentru că anticipam judecata lor, iar când între un bărbat și o femeie există o asemenea atracție, totul devine lichid.

Aș fi fost vulgară, te-aș fi chemat în baie, în garsonieră, undeva unde nu mai existau ochii judecătorilor noștri. Judecătorii fericirii mele. Îți trebuie timp ca să analizezi, ca atunci când ești pe front și nu poți scrie în timp ce tragi cu armele. Notele de analiză se scriau în liniște, după ce războiul s-a oprit provizoriu.

Nu știu cine ești, așadar, sunt dispusă să îți cunosc întreaga paletă de fațete și culori, vin cu oferta disponibilității mele. Și chem disponibilitatea ta. Te va zbuciuma, vei renega, vei disprețui, vei arunca cu obiecte în oferta disponibilității mele. Dar adânc în inima ta, te vei întreba.

Care este zarea spre care te îndrepți? Care este cea mai mare neliniște a ta? Ce nevoi ai? Tu, extraordinarul, cel mai cel, inteligentul, sclipitorul, vulnerabilul, mascatul? Ce groază te bântuie? Cine te îngrijește atunci când ești bolnav? Cine te scoate din orice impas? Unde te întorci ca să te liniștești?

Undeva cineva pâlpâie ca un far deasupra oceanului. Și pâlpâie de dorul tău. Par lipsită de putere, dar pot să-ți dau și poți să-mi dai sentimentul că nu se moare. Dacă și tu te-ai vindecat. Dacă și eu recunosc. Dacă și geamul care barează noaptea de patul meu, te așteaptă.

Prinsă de mâna ta,

Elena-Gabriela


Spread the love