Skip to main content
Spread the love

 

Am făcut un gest umanitar. Umanitar-literar. Am dus copilul acasă. Copilul de hîrtie al Gabrielei Feceoru, cartea de poezie vorbesc din nou pozitiv și din nou pozitiv (Editura Charmides, 2019), a ajuns acolo unde s-a născut.

Cu ocazia unei peregrinări academice prin Budapesta l-am dus pe copil în cîteva dintre locurile în care i-a plăcut, unde aerul molatic de pustă se îmbie armonios cu briza Dunării, apoi l-am predat, spre veșnică și să sperăm deseori tulburată de lectură odihnă, la biblioteca Institutului de Limba Română a Universității ELTE din Budapesta. Am specificat la predare împrejurările în care acesta s-a născut, adică din iubirea dintre o poetă româncă de pe Jiu și de pe Mureș și un artist maghiar din capitala țării vecine și prietene.

Am dus deci copilul la Budapesta, locul unde s-a consumat, respectiv a ars povestea de iubire a celor doi, în urma căreia poeta și-a asumat, ca blestem și destin, și noul nume heraldic de Királynő, cuvînt de mirare pentru unii români, care înseamnă regina, dar în același timp și muierea lui Király, cum se numește împricinatul care a vrăjit-o și mai apoi a părăsit-o pe tînăra domniță.

Dincolo de insolitul poveștii, nu aș scrie despre asta dacă rezultatul acestei atît de recurente suferințe nu ar fi fost o carte și frumoasă și autentică. Poeta a făcut ceea ce știe ea mai bine, a sîngerat în cuvinte în filele unei cărți, a sîngerat deci „once in a book“, nu „in a while“, ca restul muritorilor și, deși un astfel de demers creator ar trebui să fie și vindecător, nu sînt sigur că rana aceasta nu o va purta totuși toată viață, mai sîngerîndă, mai strălucitoare, ca un blazon.

Despre eul liric vorbesc, evident, nu despre poetă, care se va ipostazia, sînt sigur, în alte glasuri, alte încăperi, producînd volume tot mai bune (o spun ca simplu cititor, că nu sînt poetolog) în care va vorbi tot mai pozitiv, dar la fel de autentic, asumîndu-și mai mult serenitatea de regină și nu suferința de femeie trecătoare a cuiva.

Cartea nu conține simple și banale lamentări după o trecută iubire, ci e un spectaculos mausoleu de cuvinte, un Taj Mahal modern al unui intens amor transfrontalier și transcultural. În edificiul poetic, în vorbirea pe care, ca o vrajă – precum o Circe a secolului XXI – poeta o așază pe urmele trecutei (?) iubiri, se inserează ca un laitmotiv frînturile de viață ale trecutului din care poezia țîșnește, uneori ca un puroi scintilatoriu, alteori ca un văl de sînge negru: „colorăm legumele de pe straturi / cu markerul suntem copiii născuți / pe rampa gunoiului / acei poeți inexistenți pentru // țara lor / corpurile / firești / catalizează // în / luna / mai // cearceafurile amintesc de / cearceafurile din Budapesta / veiozele amintesc de / veiozele din Budapesta / … // scuip // vânătaia / pielea flască // inima ta / lumînare pe malul / mării arealul / înghesuirii // n-am putut să nu văd printre picături / că nu ești pentru mine // apartamentul amintește de / apartamentul din Budapesta // lumina amintește de / lumina din Budapesta // hainele amintesc de / hainele din Budapesta // fricile amintesc de / fricile din Budapesta“.

Nu doresc să ucid printr-o recenzie apretată această carte vie care așteaptă să mai ia o gură de aer – sau o gură de vin – cu fiecare cititor care și-o va face cadou. (Recomand, pentru atmosferă și mai profundă pătrundere, citirea ei la un pahar de vin în noapte, pentru a-i auzi mai bine glasul.)

Observ doar cum autoarea duce la un nivel poetic superior manierismul descoperit și/sau exersat în primul ei volum (blister, Editura Paralela 45, 2017, girat de Al. Cistelecan), cu repetiții și refrene – precum poezia trubadurilor sau minnesängerilor – care sapă urme tot mai adînci în carne. Sau în creier. „cine te-a mințit / spune-mi cine te-a mințit / cine te-a mințit / spune-mi cine te-a mințit // și dacă la periferie te-am găsit / întins întins / și dacă te-am condus în orașul fără rost / orașul nostru fără rost // … // te iubesc într-adevăr mi-ai zis / cearceaful poate fi curățat / și nu ești decît niște picături / nu ești doar picături pentru mine // cine te-a mințit / spune-mi cine te-a mințit / cine te-a mințit / îți spun cine te-a mințit // … // cine te-a mințit / spune-mi cine te-a mințit / cine te-a mințit / îți spun cine m-a mințit // cine m-a mințit / tu m-ai mințit“

Și tot citind astfel de refrene-vrajă-blestem („un băiat frumos și bun și talentat / un băiat pe care toți am pariat / da’ pe mine nimeni nu / da’ pe mine nimeni“) mi-am adus aminte cu duioșie (pentru că eu citesc la fel de „profesionist“ ca o coafeză) de un băiat care la aceeași vîrstă ca autoarea scria „and it takes me / and it takes me / and it takes me / and it takes me away“.

Cartea se încheie la fel de optimist și sublim precum prima poezie cultă de dragoste a limbii germane, Cîntecul șoimului, care prezintă evadarea unui șoim în care șoimarul / șoimărița a investit mai mult de un an – adică jumătate de viață adultă pe la 1100 toamna – și care, după ce sîngerează temeinic la revederea reală sau imaginată a „șoimului“ înnobilat de trecuta iubire, exclamă cu candoare: „Dumnezeu să-i aducă (totuși) împreună pe cei ce se iubesc“. Tot așa își încheie și Gabriela Feceoru periplul de vrăjire-dezvrăjire cu versurile: „vin eu cu tine negreșit / dacă pleci din nou / vin eu cu tine negreșit // mai stai aici lîngă mine / în li-li-lim-ba-ba română“

Să fie primit, zic. În casele și bibliotecile noastre.

 

Textul a fost publicat în premieră în Revista Familia, nr. 10/2021, paginile 43-45.

© 2021 Orlando Balaș. All rights reserved.

 


Spread the love