Suzănica Tănase, Oameni fără piele, CDPL, 2022
Despre Grădina Sofiei (CDPL, 2020), scriam în articolul Suzănica Tănase, Grădina Sofiei, sau despre a doua sarcină, noua țară și omul iubit pe monden.ro: „Într-adevăr biografismul Suzănicăi se reproduce din sine însuși conferind astfel autenticitate scriiturii (…). Suzănica Tănase cu Grădina Sofiei mai pune o cărămidă la zidul poeziei despre maternitate din România reușind să reconcilieze falsa ipoteză de „mamă fericită” și „soție fericită”, încercând să sublinieze cu această ocazie că rolurile se traversează cu eforturi, că fericirea se obține cu fiecare zi de muncă în mijlocul căminului tău, că nimeni nu construiește statui nimănui, că egalitatea de gen este importantă, dar prin prisma rolurilor și a genului, responsabilitățile cad diferit în dreptul fiecăruia.”
După Grădina Sofiei, Suzănica Tănase revine cu o carte straniu de frumoasă, un fel de alien textual, Oameni fără piele, un poem (CDPL, 2022). Abordarea temei maternității și a experiențelor feminine de familie, a relațiilor, a evenimentelor extreme, a divorțului, a abandonului și a segregării, nu sunt nuanțe lirice care să rămână nerăscolite. Am citit 133 de pagini într-o noapte, și parcurgând poemele în proză care explorează suferința a trei generații de femei din aceeași familie aflate la vârsta adultă, am empatizat până am plâns alături de aceste personaje-femei. Vocea lor se așterne pe file alternativ, le recunoaștem după cum una dintre ele este categorică, iar cealaltă, încă victimă, confuză și căutând răspunsuri și soluții la problemele domestice pe care le întâmpină „A trebuit să se dezbrace de piele pentru a reuși”, spune bunica.”( p. 9).
Volumul de poeme Oameni fără piele radiografiază societatea cu lacunele ei, vizavi de drepturile femeilor: „Regulile de acolo erau clare, aproape asemănătoare cu cele din oricare altă societate care se respectă” (p.10), patriarhatul se manifestă nestingherit prin partenerii de viață și femeile încep să-și transmită sfaturi empirice una alteia. Bunica este ghidul spiritual al mamei, observatoare prin lumea femeilor, un fel de Mater Aeterna. Numeroase fragmente poematice se deschid cu flash-uri lansate de bunica, o trimitere la istoria evenimentelor familiei „Maică-ta ajunsese ca ultimul om” (p. 59).
Textele de aici m-au dus mult cu gândul la The Hours (Virginia Woolf), la cele trei personaje feminine, care trăiesc vieți diferite, nu se cunosc, dar privite din afara planurilor vieții lor, ele sunt unite de aceleași dorințe, ele își doresc: libertate, emancipare, liniște, recunoaștere a valorii muncii lor, dragoste, susținere și acceptare.
Ce am mai simțit citind cartea Oameni fără piele? Ce mi-a transmis mie? Că într-adevăr femeile, precum unele animale sunt aduse în fața cerinței ca ele să se lepede de pielea lor (de numele lor, de casa lor, de familia lor) pentru a prelua identitatea altcuiva, pentru a locui altundeva, pentru a urma pe altcineva și visele altcuiva. Expresia din titlu Oameni fără piele se referă, de fapt, la femeile dezrădăcinate, apatride, călătoarele prin lumea bărbaților, femeile fără identitate proprie, femeile care sunt supuse sacrificiului, măcinate, abuzate, lăsate fără grai, reduse la tăcere. Aceste femei-personaje din cartea pe care o citim acum, au avut câteva tendințe de a spune propriul lor adevăr bărbatului lor, dar după ce adevărul lor a fost respins violent în repetate rânduri, au fost nevoite să se supună regulilor bărbatului lor.
Dar ele sunt eroine care o scot la capăt până la urmă, femei cu puterea de a-și schimba destinul, în ciuda a ceea ce se vrea de la ele. Femeile din Oameni fără piele, sunt femei nefericite, neînțelese, abandonate, respinse, femeile pe care le descria și Betty Friedan în eseul său The problem that has no name. Ele constituie prototipul femeii educate să creadă în mariaj ca într-un ideal, dar dau față-n față cu realitatea restricțiilor și mentalității că femeia trebuie să îndure orice și când are o bucurie să o ascundă, ca nu cumva să se creadă altceva despre ea și să fie acuzată. Sunt femei-victime ale contextului lor, pe care am simțit nevoia să le apăr, să le port cu mine, să le țin la pieptul meu și să le ocrotesc, să le spun „hei, totul va fi bine, e un mic hop, dar e o nimica toată, un fleac, adună-ți hainele, te ajut, vei reuși, uite, eu am reușit!”.
Oameni fără piele (un poem), aici!
