Care este textura unei ființe umane? Ai putea inventa un prototip care să-mi semene. Am avut multe întrebări după ce ai plecat, toate duceau în direcția lui Oare. Oare de ce? Oare unde? Oare cum? Dar toate gloanțele trebuiau descărcate în cineva, nu? Despre oamenii buni avem o părere foarte proastă. Ni se pare că sunt niște fire de plastilină, îi modelăm după bunul nostru plac. E prea ușor, prea frumos. Îmi imaginez o casă pe care tu mă ajuți să o demolez. Majoritatea oamenilor își imaginează o casă pe care să o construiești cu cineva. Cărămidă cu cărămidă noi am început să demolăm, fără forța mașinăriilor, fără instrumente, noi, cu forța gândului nostru și cu forța propriilor emoții, ia te uită ce munți înalți am mutat din loc!
Pianul alb fusese așezat în centrul salonului. Eram în permanență obosiți și beam cafea ca să ne treacă. Voiam să fugim din tumultul cotidian și să ne distanțăm de răceala lumii. Soarele își strecura razele pe clapele pianului. Dacă soarele reprezintă cea mai mare fericire, asta înseamnă că ne găzduia fericirea într-un balon (ne vom întoarce aici la nesfârșit). Garofițele și vocea de la radio suspectau că vom dormi liniștiți în plină furtună. Ca și cum sufletul ne iese din corp și se conectează la fazele lunii, ca și cum nimeni nu există pe pământ să diminueze senzația că nu vom muri niciodată, cu acest sentiment aș fi putut să dăinui în brațele terestre. Trec prin alte trupuri ca prin capricii, ani mai târziu să te regăsesc (la fel ca atunci) și să fiu la fel de înclinată să mă așez lângă tine ca lângă un izvor. Ne-am schimbat prin conjuncturi, am devenit diamante șlefuite, ne-am replicat iertare și răsplată. De atunci ‒ îmi place furtuna – orice furtună îmi redă acel atunci.
