Privesc păianjenul care își țese pânza urcând pe perete până acolo în colțul din dreapta al camerei. E decis. Asta e și asta o să fie. Va țese și va țese și va țese cât e ziulica de mare. Dacă e dimineață și zorii se îmbină cu noaptea care a trecut, înseamnă că mi-a plăcut să stau ca să văd cerul între două zile. E una dintre plăcerile mele. Sorb din cafea în liniștea totală în care numai păianjenul mai face zgomot în munca lui la plasa de mătase. Îmi place arhitectura pânzei de păianjen din calamistru. Pânza de păianjen există de circa 100 de milioane de ani. Mă apropii să-l studiez, mă gândesc că are 8 ochi, dacă are 12? Ce specie e? Am aflat că există patru tipuri de pânze: sferice (rotunde, circulare), conice, pânze subțiri orizontale și pânze spațiale (haotice, încurcate). Eu și păianjenul meu discutăm despre lucrurile pe care le avem de făcut azi. Prin minte îmi trec o serie de gânduri despre plajele aurii, despre pleoapele aurii, părul care curând va fi deschis cu încă o nuanță și scoatem tot roșul sângeriu care se află în secret în substrat.
Nu știu cum ești și cum te găsește steaua care-mi face cu ochiul, singura rămasă înainte să se ivească soarele pe cer, dar știu că e tare bine vara asta, vindecarea vine din aripile înălțate, am găsit resorturi despre care ți-aș povesti la o cafea cu scorțișoară, lapte și zahăr, așa cum îmi place mie. Există trupuri suspendate ca într-un performance și trupuri pe care nu le uităm, nu le uităm pentru că suntem prinși în fire nevăzute de sufletele care le poartă prin lume. Zian mi-a zis astă seară că vrea 4 pisici, l-am întrebat de ce 4, mi-a zis: „pentru că 4 e număr par” și am pufnit amândoi într-un râs de a răsunat toată casa. Dar argumentele lui Zian funcționează și în cazul meu, de multe ori, uite obsesia asta pentru sclipici și strălucire, sidef și pudre de obraji, rujuri lichide rezistente la transfer și parfumuri.
Ți-aș zice ceva nou, dar nu prea am, mănânc mai slab, muncesc mai mult, dorm mai puțin, gândesc mai eficient, nu mai mixez emoțiile între ele, acum știu să le recunosc, acum știu ce înseamnă un atac de panică îmblânzit, acum știu să evit gropile și abisul, să mă eschivez de la negativ, să fac băi de raze sub lună, să mă duc prin munți, să las să treacă adierile și florile din mai, ele se duc pe apă tot mai departe, e greu să prinzi măcar culoarea lor, în imagini, nu am imaginație vizuală, imaginația mea e pur textuală, fără text nu pot imagina, dar în lipsa imaginii pot avea text. Am văzut de curând, un clip cu o barcă și un cuplu plimbându-se prin București, pe un lac, noaptea, și ce dacă aveau în barcă și 3 roiuri de țânțari? Se vor plimba, mă gândeam, vor râde, mă gândeam, vor merge acasă, vor arunca bărcuțe de hârtie în vasele din chiuvetă, vor lăsa totul așa și își vor începe viața.
Îmi doresc o cană cu Gabriela Scrie și poate un vers de pe blog, nu știu de ce niciodată nu mă autosurprind, dar ce zic că nu, am început să-mi fac singurică mici bucurii, să știi, chiar lucrez la „iubirea de sine”, la suflețelul care începe să zburde pe pajiști, e mic și e turcoaz. Mi-am cumpărat o serie de cărți foooooooooooarte frumos împachetate de pe cărturești online și vreau să le citesc, dar lasă că am citit deja una dintre ele, îți zic și ție titlurile? Ești curios? Bine. Păi mi-am luat Manifestele sufragetelor în traducerea lui Deniz Otay; Deniz Otay, Fotocrom Paradis, Ioana Nicolaie, Noctiluca, Antonio Doda, primele fobii și Cătălina Stanislav, Nu mă întrerupe. Am citit deja Nu mă întrerupe și am formulat niște idei care stau să apară în Revista Psyche.
Ce ar mai fi de zis dacă din părul meu se desprind fire galbene acum ca spicele grâului, la fel ca în altă vară când am fost foarte fericită. Începe să se contureze o stare a sufletului. Îmi rămâne în memorie romanul Tihna a lui Attila Bartis, dar efectiv fără vreo judecată, exact ca o atingere care pătrunde dincolo de piele și memorie, pe care o porți cu tine și din care crești. Care mai sunt gândurile tale? Ce peisaje te mai locuiesc?
